„Când ești fericit, lovește primul” sau

Când fericirea devine o țintă: Anatomia supraviețuirii în noul roman al Tatianei Țîbuleac

Tatiana Țîbuleac nu este o simplă scriitoare, mi-am dat seama după lectura romanelor „ Vara în care mama a avut ochii verzi” și „ Grădina de sticlă”. Ea este o portavoce a celor care nu pot fi auziți, vorbind despre probleme majore într-un mod simplu, dar cu impact. Are un limbaj accesibil. Apropiat de limbajul nostru cotidian, îmbogățit cu precizări și explicații, cu regionalisme și argou, care oferă acea individualitate textuală și o face îndrăgită pentru „caracterul basarabean” al vocabularului, vocabularul nostru, al unui popor puternic. Autoarea preferă să fie sinceră cu cititorii săi, astfel, personajele sale nu îmbracă măști, sunt oameni cu frici, care greșesc și realizează uneori prea târziu acest lucru.

În cel mai recent roman al său, „Când ești fericit, lovește primul”, autoarea ne propune o călătorie densă prin memoria și rănile unei generații „ciobite”, refuzând să livreze o poveste de dragoste plicticoase. Relația Milei cu Malik nu este una „conform canonului” ideală sau interzisă, e o dragoste reală, complicată, uneori, banală în alte momente, influențată de factori. Ea preferă o confesiune lipsită de aranjamente, dar sinceră, în locul unei povești frumoase, dar false care ar impresiona. Cred că anume acest lucru mi-a trezit interesul, nu impresionează, doar documentează, rămâne obiectivă și sensibilizează.

Două lumi, o singură traumă

Acțiunea o are drept centru pe Mila, o fostă profesoară de literatură din Chișinău (la USM), care în prezent este o „badantă” (îngrijitoare) și o alcoolică în recuperare la Paris. Narațiunea oscilează între prezentul parizian, marcat de singurătate și pragul fragil al celor șase luni de abstinență, și trecutul moldovenesc al anilor ‚90, în Chișinăul de altădată. Mila îl idolatrizează pe tatăl său, un jurnalist boem și alcoolic, în timp ce moartea timpurie a mamei sale lasă un gol pe care nicio destinație străină nu îl poate umple. Imaginile copilăriei și adolescenței sunt frapante. De la ele pornește problematica romanului. Ce mi-a atras atenția în timpul lecturii a fost o frumoasă și profundă constatare: „Mama era ploaie”(Mama nu era violentă, era doar copleșită de o tristețe apăsătoare poate monotonă, în esență, era o prezență constantă, rece sau melancolică, dar lipsită de dramatism.)

Misterul „dublului standard”

Una dintre cele mai dureroase teme ale cărții, care rezonează puternic cu realitățile noastre sociale, este diferența de percepție asupra eșecului în funcție de gen, cred că tocmai acest lucru m-a captat la această carte. Mila observă cu o luciditate amară cum tatăl ei era privit cu o îngăduință romantică, fiind considerat un geniu boem chiar și atunci când scria pe șervețele de cantină din cauza băuturii, din simplul fapt că era bărbat. În contrast, pentru o femeie, alcoolismul nu are nicio aură poetică. Ea devine automat o „femeie terminată”, o creatură a cărei cădere este considerată ireversibilă („…cade omul, în cazul meu femeia, ceea ce este și mai grav, pentru că, odată căzută, o femeie nu se mai ridică niciodată, doar se îneacă…”). Țîbuleac deconstruiește astfel o ipocrizie cruntă: eșecul masculin este scuzat ca o consecință a „vremurilor sălbatice”, în timp ce cel feminin este tratat ca o degradare morală absolută. De asemenea, interesant rămâne momentul comparației anume cu tatăl, tot lui tata îi dedică romanul, lui voia să-i satisfacă așteptările, dar tot pe el îl condamnă pentru ce s-a întâmplat cu mama ei, apoi cu ea, rezultând din toate acest amalgam de mărturisiri un dualism al personalității naratoarei. Cert rămâne că în lucrare vom simți mereu o opoziție.

Parisul care nu repară nimic

Pentru Mila, Parisul nu este orașul luminilor, ci un spațiu al dezumanizării și al birocrației care „frânge picioarele” ambițiilor, deoarece a refuzat-o din start. Migrația este descrisă ca un proces sumbru de fragmentare, unde memorarea stațiilor de metrou străine șterge treptat gustul autentic al „vatei de zahăr” din copilărie. Ea o maturizare forțată, dar necesară rezistenței. Este drama intelectualului migrant care, de la catedra universitară, ajunge o prezență anonimă în casele unor străini, fiind evaluat doar prin utilitatea sa mecanică, ca un „cărucior fără roți”, cum subliniază naratoarea. Acest Paris este o încercare de a se despărți de trecut, de a rupe legătura cu natalul, de a începe o viață nouă, dar, cum demonstrează opera este începutul unui sfârșit, a unei dezrădăcinări mult prea comună poporului nostru.

Imperativul de a lovi primul

Titlul romanului capătă valoare de simbol pentru supraviețuire. Într-o lume care nu oferă nicio plasă de siguranță femeilor vulnerabile, fericirea este percepută ca fiind atât de rară și de fragilă încât instinctul te obligă să ataci, să te protejezi înainte ca viața să te lovească din nou. Cartea nu oferă o vindecare miraculoasă, ci portretul unei femei de cincizeci de ani care alege să meargă înainte pe un drum care, deși nu promite fericirea, trebuie parcurs cu o demnitate recuperată din cioburi. E un fel de buclă atemporală, în care repeți mereu același scenariu cu speranța că o faci pentru ultima dată.

De ce l-aș recomanda? Răspunsul meu este unul simplu: „Când ești fericit, lovește primul” este un strigăt împotriva unei societăți care romantizează autodistrugerea bărbaților și pedepsește necruțător vulnerabilitatea femeilor. Este un roman despre fragmente de viață care se ciocnesc continuu, lăsându-ne cu sentimentul amar că viața nu se frânge într-un singur loc, ci în multiple puncte de ruptură pe care doar timpul și curajul de a „lovi primul” le mai pot scoate la iveală. Este un roman care pune în evidență problemele societății noastre, care descrie lupta continuă a femeilor. Vedem la scară mică stereotipuri, care fac viața mai complicată, eșecul trecutului și a istoriei și de ce este important să ne trezim la timp pentru a putea schimba lucrurile.