Prin file de liceu. Prima iubire mi-a fost scrisă pe pagina ta

Prima iubire vine când te aștepți mai puțin. Nu ține cont de reguli, legi sau mituri, fiind prin natura ei imprevizibilă. Ea nu cere logică, precum în matematică, ci este un proces chimic sau fizic complex, dacă ai întreba oamenii de știință. Uneori pare că această iubire s-ar supune doar legilor poeților – fluturii din stomac, îmbrățișările care spun mai mult decât cuvintele și momentele care îți fac inima să tresară. În esență, sinceritatea o face atât de specială, deoarece prin dragoste trăim, înflorim și ne descoperim altfel decât ne știam anterior.

Anii de liceu mi-au adus cel mai frumos cadou

Liceul mi-a făcut cel mai frumos cadou – persoana lângă care să-mi petrec cu bucurie și pasiune cei mai frumoși ani din adolescență. Alături de el sunt în siguranță. El este gata să răstoarne munții în numele iubirii noastre.

Niciodată să nu spui niciodată

Aveam în viață o regulă – niciodată să nu mă îndrăgostesc de vreun coleg de clasă. Nu, că nu ar fi meritat, dar mă gândeam la tot felul de situații, dacă ar trebui să stăm într-o bancă mereu, dacă ne vom săruta și îmbrățișa pe holuri ca ceilalți, cum ne-am mai privi dacă ne-am certa de la teme sau, mai rău, cum ar fi dacă ne-am despărți și nu am mai fi un cuplu. Cum ne-ar privi ceilalți? Ce ar zice profesorii și cei din jur? Dar viața are legile sale. Ironică, ea ne pune convingerile la încercare, ne așază în fața celor mai neașteptate scenarii și ne face să le trăim mai intens. Așa s-a întâmplat și cu mine.
O să ajungem și la partea asta, dar, mai întâi de toate, zic să mă prezint: Mă numesc „Machérie” – o fată simplă, cu ochii albaștri, mai scundă decât El. (Dacă vă întrebați de ce „Machérie”, răspunsul e simplu: sunt „draga lui”). Îmi trăiam anii de liceu fără să mă intersectez cu colegii de clasă… până când l-am văzut pe el.

Clădirea prea mare, iar noi prea mici

Am învățat în aceeași școală timp de nouă ani, adică clasele primare, apoi cele gimnaziale. Nu ne-am intersectat în tot acest timp niciodată. Probabil clădirea era prea mare, iar noi prea mici. Totul urma să se schimbe… Anul 2023, 1 septembrie, primul sunet în liceu. Emoții. Multe emoții. Era o nouă etapă a vieții mele. La început m-am înscris la profil umanist. Dar, aduceți-vă aminte că viața are legile sale, prin oamenii din jurul meu am ajuns la profil real. Am intrat în clasă. Îmi aduc bine aminte: era cabinetul 406. Undeva prin ultimele bănci l-am văzut pe el. Blond. Înalt. Ochi albaștri. Glumeț. Toată lumea îl plăcea. Făcea haz din orice. Totul a trecut atât de repede. Noi am ajuns colegi. Simpli colegi de clasă. Nu pentru mult timp însă.

Balul Bobocilor – începutul poveștii noastre

Povestea noastră a început la pregătirile pentru Balul Bobocilor, când eu am început să strig la el din cauza că nu dorea să participe la coregrafia generală. Eram prea agitată din cauza că balul se apropia iar noi nu aveam toate detaliile puse la punct.(Da, sunt o fire perfecționistă și foarte ambițioasă, sau e perfect, sau nu vreau nimic.)
— Amor, măcar încearcă! Am repetat mișcările de o sută de ori! i-am zis exasperată, fluturând mâinile în aer.
(Da, pe el îl voi numi „Amor”, probabil, prea poetic, dar așa se întâmplă. E un fenomen incredibil cum atunci când iubește Omul devine brusc foarte poetic, liber și inspirat. Numele lui pentru mine e însăși iubire.)
— Machérie, crede-mă, nu sunt făcut pentru asta. Dacă mă împiedic și cad în mijlocul scenei? glumea el cu un zâmbet amuzat, încercând să mă enerveze.
— Mai bine să cazi, decât să strici toată sincronizarea! am răspuns eu brusc și răutăcios, încercând să par autoritară.
A râs atât de tare încât a trebuit să se sprijine de o bancă pentru a nu cădea. Am izbucnit și eu în râs, iar tensiunea s-a mai redus. Cu greu, am reușit să-l conving să mai repetăm. Mișcările lui erau haotice, dar reușea mereu să mă facă să râd cu observațiile lui ironice. Acest lucru m-a atras la el – nu purta măști. Era liber. Viu. Lipsit de orice frustrare. Mă făcea să uit de tot.
Balul se apropia ca un examen important. Clasele pline de agitație. Manualele răvășite pe bănci și profesorii preocupați să își adune elevii rătăciți în sălile de clasă. Atmosfera aceea de școală era mai vie ca niciodată. Așa este mereu începutul unui drum: responsabil, agitat, dar foarte frumos.
Până la urmă, balul a ieșit perfect. Amor a participat la coregrafie, chiar dacă, a râs pe tot parcursul spectacolului, iar eu am râs cu el. De atunci, ceva s-a schimbat: o privire lungă, un zâmbet care părea mai sincer. După acel moment, parcă toate pauzele de la școală au obținut sens, aceste câteva minute se învârteau în jurul discuțiilor noastre, lumea obținea nuanțe roz și miros de trandafiri.

Motivul perfect ca să-ți vorbesc în fiecare zi

— Machérie, știi că încă mă dor picioarele de la atâtea repetiții? mi-a spus într-o zi, prefăcându-se că șchioapătă.
— Îmi pare rău, Amor, dar ți-ai semnat singur sentința când ai acceptat să mă ajuți, am răspuns râzând, dar cu o subtilă aromă de ironie.
— Ei bine, măcar am câștigat ceva din toată treaba asta, a zis el cu un zâmbet misterios.
— Și anume? am întrebat eu, curioasă.
— Motivul perfect ca să-ți vorbesc în fiecare zi.
Am rămas mută pentru o clipă. Cine ar fi crezut că băiatul încăpățânat și sarcastic de la repetiții ar fi avut un asemenea curaj? Da, atunci și-a mărturisit sentimentele, în stilul său, mai mult sugerat, decât înțeles, dar așa este el. Pentru asta îl apreciez.
— Atunci, cred că e timpul să încalc și eu regula, i-am răspuns, simțind cum obrajii mei se înroșesc. (Ați crezut că-i voi spune direct? Nu mi-a permis „poeta” din mine. )
De acolo a pornit povestea noastră, de la intrarea mea în 406, de la o schimbare și de la dansul care ne-a unit la Balul Bobocilor, atunci când m-am așteptat mai puțin a apărut în viața mea, devenind piesa de puzzle potrivită, care lipsea din inima mea. Cu el zilele mele de școală au mai multă culoare, cu el am parte de siguranță și doar la el în brațe sunt acasă.

Iubirea anulează regulile

La final, nu îmi rămâne decât să confirm că prima iubire chiar vine când te aștepți mai puțin. Și, de multe ori, începe cu un schimb de replici amuzante și o glumă spusă la momentul potrivit. Ea anulează regula, devine cea mai frumoasă excepție, un caz particular inedit. E în acei fluturi din stomac care uneori te îndeamnă să pleci de la ore pentru o întâlnire, e în anii noștri de liceu.
„A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție”, cum menționa Antoine de Saint-Exupéry. Noi privim în aceeași direcție – cu speranță la un viitor comun pentru noi doi.