Trimite știrea ta
Susține-ne pe Patreon
Paștele din copilăria mea începea, cel puțin, cu vreo lună înainte. Era o întreagă epopee: văruit, vopsit, spălat, aerisit. Se scoteau lucrurile la soare, se băteau covoarele, se deschideau ferestrele larg. Nu se uita nici de grădină: greblat, săpat, semănat. Peste tot era febra asta a curățeniei. Parcă nu era doar despre ordine, ci despre un început nou.
Apoi veneau drumurile la piață. De obicei la Fălești sau la Bălți. În capitala de nord a țării ne opream la piața de lângă gara Pământeni. Ulterior, aveam să aflu că această gară a trăit atâta tristețe, atâtea tragedii… dar e altă vorbă, revenim la amintirea mea pascală. Multă lume, multă vorbă, multă mișcare – mi se părea că am nimerit pe altă planetă. Mergeam pentru cele necesare, dar ne întorceam cu mai mult – cu amintiri. Și, de fiecare dată, mama avea grijă să-mi ia și mie ceva nou — o rochie, o bluză sau sandalete.
Paștele mamei mele era și mai modest, dar parcă mai plin de dragoste. Mămuca îi cosea ei și surorilor hăinuțele, de cele mai multe ori rochițele din cel mai simplu material pe care-l găsea prin târguri, de obicei prin Chișinău. Dacă apuca și avea și bani, le cumpăra și săndăluțe. Nu era mult, dar pentru ele însemna tot.
Acum ne ducem la morminte de Paștele Blajinilor, dar pe vremea ei se mergea chiar de Paște. Se ducea simplu, cu pască sau cozonac și ouă roșii. Atât. Fără mult, fără „prea”, fără emfază, fără fudulie.
Și totuși, era un Paște atât de al lor. Atât de curat în simplitatea lui, atât de plin în felul în care rămâne în amintire. Poate de asta nu se uită — pentru că nu era despre lucruri multe, ci despre dragostea din lucrurile puține.
În sâmbăta Paștelui, chiar dacă nu era după tradițiile lăsate din bătrâni, mama cocea cozonacul și pasca. În casă mirosea a cald și a dulce.
Pasca mamei era cu biluțe, nu împletită. Ea era cam așa: o fâșie de aluat era împărțită cu muchia palmei, bucată cu bucată, dar nu până la capăt, adică era ca un lănțișor pe care îl așeza în cerc. Apoi, pe mijloc, forma o cruce. Pasca era împărțită în patru „camere”, pe care le umplea cu brânză, de obicei de oi. Când era cu brânză de vaci, atunci erau preferatele mele. Biluțele ieșeau egale, rumene, ca niște jucării. Vecina noastră se mira de fiecare dată cât de frumos arătau. Pe mama o învățase această tehnică mămuca Jenea, mama lui tata. Eu eram mică atunci când ea a murit (trei ani aveam), dar satul și acum își amintește ce gospodină desăvârșită era. Copilul de atunci avea o nedumerire: de ce pasca era pregătită din aluat sărat și nu din cel dulce ca și în cazul cozonacului. Întrebarea nu a dispărut, apropo.
După ce scotea mama cozonacii din cuptor, noi aveam grijă să scobim după stafide (pe atunci le spuneam „iuzim”). Era partea noastră de „ajutor”. Arătau cum arătau ei după „invazia” noastră, dar mama nu se supăra pe noi. Ne spunea liniștită că în ziua de Paște îi vom mânca fără stafide.
Spre seară aprindea candela. Era improvizată dintr-o cană. Se punea apă și ulei. Mucul era vată simplă. Capacul candelei era unul de tinichea, din cele care se folosea pentru conservatul compoturilor și a altor bunătățuri. După care urma pregătirea pentru sfințit: cozonac, miel, sare, mac, bani. Mergeam la slujba de Înviere. Ograda bisericii era plină de lume. Lumânările se aprindeau una de la alta și se făcea lumină peste tot. Preotul spunea „Hristos a înviat!”, iar noi răspundeam „Cu adevărat a înviat!”. Pe țiglău sau „dealul lui Cucui”, cum îi spunem în sat, băieții aprindeau rugul. Un foc mare, făcut din cauciucuri uzate, de cele mai multe ori. Când preotul anunța învierea atunci ei dădeau din vârful dealului la vale anvelopele. Era periculos și în același timp priveai vrăjit acel spectacol din miez de noapte.
Dimineața ne trezeam și în mijlocul camerei era un lighean cu apă, cu un ou roșu, unul alb și bănuți. Ne spălam pe rând, iar cel de la urmă lua banii. De obicei, fratele mai mic era norocosul. Era și puțină supărare. Mă gândeam de fiecare dată că poate, la anul, o să fiu eu.
