Raiul din împrumut și statistica foamei de carte

Eu mă bucur că avem o zi internațională a cărții și a oamenilor care au ales să lucreze cu ele, printre ele, adică bibliotecarii / bibliotecarele. Pe această cale le mai urez încă o dată mult succes și, în secret, așa ca să nu știe nimeni, eu vă invidiez cu invidie albă. Pentru mine să fiu printre cărți înseamnă că am nimerit în rai. În fine, eu despre altceva doream să scriu. Anume despre cât de mult mai ținem în mâini o carte și lecturăm noi azi.

Iată am citit o analiză destul de tristă la Vasile Ernu, scriitor, jurnalist, cu origini basarabene, dar stabilit de ceva vreme în România. În materialul „Cea mai mică librărie din Europa. România și piața de carte care supraviețuiește fără să trăiască. Europenii au 5, iar noi 0,8 cărți pe cap de locuitor”, dânsul face o radiografie a României. Situația nu e roz deloc. Chiar aș afirma că e destul de gri, mai mult bătând în negru. Cu doar 0,8 cărți cumpărate pe cap de locuitor, față de media europeană de 5, România pare a fi cea mai mică și mai tristă librărie a continentului. Oare la noi care e situația? Dacă în România situația e bătând în negru, la noi nuanțele de gri sunt și mai complexe. La Chișinău sau la Ungheni, cartea a devenit, din păcate, un obiect de lux. Când prețul unui volum bun costă câteva sute de lei, lectura de plăcere riscă să devină un privilegiu al elitelor. Statistica e mută și crudă: avem sate întregi fără nicio librărie, unde singura fereastră spre lume rămâne biblioteca publică. Totuși, există un paradox basarabean care ne ține la suprafață. Dacă în statistici suntem codași la cumpărat cărți, suntem campioni la reziliență. În timp ce librăriile se închid, bibliotecile noastre — precum cele din Ungheni — s-au transformat în adevărate redute. Ele nu mai sunt doar despre cărți, ci spații vii unde oamenii vin și pentru a învăța calculatorul, spre exemplu, iar tinerii să învețe din meseriile viitorului (FabLab) etc. Mai mult, succesul recent al Voucherului Cultural ne-a dat o lecție nesperată: tinerii noștri, acuzați adesea de superficialitate, au ales în proporție de peste 70% să-și cheltuiască banii pe cărți, nu pe divertisment facil. Asta ne spune că foamea de sens există, chiar dacă buzunarele sunt goale. Să scrii astăzi este un act de curaj pentru că a publica o carte costă mult și nu știi dacă se va vinde. Să citești este un act de rezistență. Poate că nu avem 5 cărți pe cap de locuitor în bibliotecile personale, dar avem inimi care bat pentru ele. Și atâta timp cât mai există oameni care consideră că intrarea într-o bibliotecă este intrarea în rai, mai avem o șansă. Griul nu va deveni negru atâta timp cât „invidia albă” ne mână să deschidem o copertă și să ne regăsim printre rânduri. Succes bibliotecarilor noștri! Ei nu gestionează doar cărți, ci ultima noastră rezervă de lumină.