Ana Dubangiu: „Mama și-ar fi dat și zestrea, numai să ne vadă sătui”

Ana Dubangiu, originară din Rădenii Vechi și fostă profesoară la Liceul „Mihai Eminescu” din Ungheni, poartă în suflet o biografie scrisă pe băncile școlii și în satele raionului nostru. Destinul dumneaei este însă marcat profund de umbra foametei organizate, o rană a istoriei care, la 80 de ani distanță, încă mai cere să fie povestită pentru a nu fi uitată.

— Doamna Dubangiu, aveți o biografie impresionantă dedicată pedagogiei; cum a prins contur acest drum și în ce condiții ați început să predați în satele din regiunea noastră?
— Până a intra la facultate, am lucrat în satul Frâsinești în calitate de instructoare de pionieri. Din lipsă de cadre, predam și biologia. Ulterior, am activat ca profesoară la clasele primare în satul Todirești. În paralel, îmi făceam studiile prin corespondență la Institutul Pedagogic din Tiraspol, Facultatea de Biologie. Mai apoi, am mers la practică în satul Florițoaia Veche, la școala de opt clase. După căsătorie, m-am mutat cu soțul în orașul Kotovsk (actualmente Hâncești), unde am lucrat o perioadă la școala-internat, până am intrat în concediu de maternitate. În anul 1972, ne-am stabilit în orașul Ungheni, unde ultimul meu loc de muncă a fost Școala nr. 1, astăzi Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”.

— În acest an se împlinesc 80 de ani de la foametea organizată din 1946–1947. Ce amintiri aveți din acele vremuri?
— Am fost nouă copii în familie. Îmi amintesc cum tata mergea în centrul satului și cumpăra o pâinică mică. Nu aveam făină de grâu, mâncam doar mămăligă. Mama ne tăia câte o felie mică, să ne ajungă tuturor. Spunea că și-ar da toată zestrea doar ca să-și salveze copiii. Când am crescut, părinții evitau să vorbească despre acele vremuri.

— Ce v-a ajutat să rezis-tați acelor timpuri?
— Mama era dintr-o familie mai înstărită și mergea pe jos, prin păduri, până în raionul Călărași, în satul Căbăiești, ducând covoare sau alte lucruri pentru a le schimba pe mâncare. Îl lua și pe fratele mai mare, născut în 1935, care o ajuta. Se întorceau cu puțină făină. Uneori cerea o bucată de pâine pentru el, fiindcă era flămând.
Îmi amintesc cum mama făcea o mămăligă mare, cu două-trei ouă, și mâncam toți din același vas. Oamenii mureau de foame pe lângă garduri. Dacă găseau un bob de porumb, îl mâncau pe loc. Tata spunea mereu că îi este foame, dar mama nu se plângea niciodată. Voia doar să ne știe pe noi sătui.

— Cine erau cei care luau ultima bucățică de la gura oamenilor?
— Regimul sovietic, fără îndoială. Oamenii erau deposedați de tot ce aveau, iar frica și minciuna erau atât de adânc înrădăcinate încât nimeni nu îndrăznea să protesteze. La școală eram îndoctrinați cu propaganda lor. Îmi amintesc cum, studentă fiind la Tiraspol, mi se reproșa că vorbesc românește: „Говори на человеческом языке!”.

— Privind spre societatea de astăzi, ce lecții de demnitate ar trebui să învățăm din trecut pentru ca istoria să nu ne mai judece atât de aspru?
— Nemulțumiți sunt cei care nu au simț sau demnitate. Cei care se plâng ar trebui să citească mai mult și să compare. Din păcate, există oameni care, deși au totul, nu sunt mulțumiți. Este trist că unii nu conștientizează tragediile din lume, inclusiv din Ucraina. Le spun adesea că nu sunt în pielea celor care suferă. Indiferența ne distruge. Ar trebui să fim mai uniți, să ne respectăm limba, istoria și tradițiile. Lumea este bulversată, dar ar trebui să fie mai bună. Dumnezeu este unul pentru toți. Trebuie să construim, nu să distrugem, pentru ca istoria să nu ne judece.

Nota redacției:
Foametea din Moldova (fosta RSS Moldovenească) din anii 1946–1947 reprezintă unul dintre cele mai tragice episoade din istoria modernă a regiunii. Deși a fost mult timp un subiect tabu în perioada sovietică, cercetările recente și documentele de arhivă oferă o imagine clară a dimensiunilor acestei catastrofe.

Iată principalele aspecte documentate despre acest eveniment:
1. Cauzele: Un amestec de factori naturali și politici
Deși a existat o secetă severă, istoricii sunt de acord că factorul politic a fost decisiv: Rechizițiile forțate: Regimul sovietic a impus cote de colectare de cereale nerealiste. Chiar dacă recolta a fost compromisă de secetă, autoritățile au confiscat aproape toate rezervele țăranilor (fenomenul cunoscut sub numele de „măturarea podurilor”). Efectele războiului: Infrastructura agricolă era distrusă, iar forța de muncă masculină era redusă după Al Doilea Război Mondial. Exporturile de grâne: În timp ce în Basarabia se murea de foame, URSS continua să exporte cereale în alte țări din blocul socialist pentru a-și consolida influența politică.

2. Dimensiunile tragediei
Mortalitatea a atins cote alarmante, afectând în special satele: Numărul victimelor: Estimările oficiale variază între 123.000 și 300.000 de morți (aproximativ 5-10% din populația de atunci). Cei mai vulnerabili: Copiii au fost cei mai afectați; se estimează că aproape 200.000 de copii au suferit de distrofie severă. Fenomene extreme: Arhivele documentează peste 150 de cazuri de canibalism și necrofagie, cauzate de disperarea extremă și demența provocată de inaniție.

3. Represiunea și controlul frontierelor
Regimul a folosit foametea ca pe un instrument de frângere a rezistenței țărănești: Închiderea frontierelor: S-au dat ordine stricte grănicerilor de la Prut să execute pe loc persoanele care încercau să treacă în România pentru a căuta hrană. Revolte înăbușite: Au existat numeroase proteste, în special ale femeilor, care au fost reprimate violent de trupele NKVD.

4. Surse și bibliografie recomandată:
„Cartea foametei” de Larisa Turea: O colecție impresionantă de mărturii ale supraviețuitorilor care sparg tăcerea impusă de decenii. „Foametea în Moldova sovietică, 1946–1947” de Anatol Țăranu: O culegere de documente oficiale de arhivă. „Foametea din Basarabia în anii 1946–1947” de Ion Țurcanu. Documentare: Filmul „Foamea” (regizat de Ion Scutelnic) oferă o perspectivă vizuală asupra impactului uman.
În Republica Moldova, începând cu anul 2022, a fost instituită Ziua de comemorare a victimelor foametei din anii 1946-1947, marcată anual în a treia sâmbătă a lunii aprilie.