Deportările – orori ale terorii comuniste

Motto-ul: „Nu dă, Doamne, nimănui, soarta deportatului” (Elena Șoimu-Postolachi)

Preliminarii

Căderea regimului comunist, destrămarea URSS, proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), războiul pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova (1991 – 1992), precum și actualul război, purtat de Federația Rusă împotriva independenței, suveranității naționale a Ukrainei, au generat o serie de procese profunde, deseori contradictorii în societatea moldovenească. Impactul trecutului totalitar sovietic s-a manifestat în continuare în mod diferit, în rândurile unor anumite segmente ale populației de la noi. Condamnarea regimului dictatorial sovietic, îmbrățișarea valorilor democratice de către majoritatea cetățenilor, au generat și un sentiment de nostalgie, uneori, chiar de repulsie, în rândurile unor categorii de populație.

De aceea, astăzi societatea are stringentă nevoie de o pedagogie a memoriei, ca să destrame legendele propagandistice. Școala, fiecare cadru didactic, are datoria să-și construiască cu maximă eficacitate procesul educativ, încât fiecărui elev să i se aducă la cunoștință, într-o manieră accesibilă și corectă, adevărul istoric.

Esența regimului totalitar comunist, violarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în perioada respectivă, problema represiunilor politice, deportărilor, foametei, constituie un subiect destul de controversat și dificil. De constatat că, ideologia comunistă, dar și poliția secretă (KGB) nu a beneficiat de o sentință de condamnare de natură penală, atât la nivel național, cât și cel internațional. Nostalgia după timpurile trecute a unor indivizi constituie un impediment în dezvoltarea societății noastre.

După cum se menționează în Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, procesele trebuie să includă o transformare a sufletelor și minților, al cărui scop principal e, să fie respectul pentru diversitate, solidaritate umană și responsabilitatea fiecărui individ.

Pentru societatea moldovenească, deosebit de actuală este și Rezoluția nr. 1481, adunării Parlamentare a Consiliului Europei, „Cu privire la necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”, text adoptat la 25 ianuarie 2006 (a 5-a întrunire, Bruxelles). Potrivit punctului 7 al acestei Rezoluții, cunoașterea istorică este una din precondițiile evitării unor crime similare în viitor.
Fenomenele discriminatorii, inumane, degradante la care a fost supus poporul român, dar și reprezentanții altor etnii din Basarabia, trebuie să constituie o lecție însușită de întreaga societate, dar în mod special, de tânăra generație, în vederea evitării unor situații similare. Este imperios a scoate în vileag crimele săvârșite de regimurile totalitare, indiferent de culoare politică ori victime. În lucrarea respectivă, anume acest scop se va urmări.

Calvarul celor trei deportări: 1941, 1949, 1951…

„Cei care nu cred în ocupație (28 iunie 1940) și, ulterior, deportări, să citească cartea „Inspirații pe Stâncă”, de Eufrosinia Kersnovschi, a scris Valeria Nevodvorskaia, om politic și jurnalistă (asasinată, 2010) în Federația Rusă”.

Cartea – album „Pictura rupestră”, scrisă de martira Eufrosinia Kersnovschi, prezintă „un adevărat monument istoric”1. Desenele făcute de autoare, în număr de aproape 700, sunt mărturii vii ale Holocaustului comunist, asupra celor deportați.

Cine erau ei? Fruntea comunităților locale, pilonii de rezistență din tată în fiu ai satelor noastre românești, ukrainești, găgăuze, bulgărești, ruse, inclusiv, al târgurilor de tip orășenesc. Familii întregi, bărbați, femei, copii, bătrâni, din Basarabia și până în nordul Bucovinei, au fost urcați cu baionetele la spate în vagoanele de vite și duși spre întinsurile Siberiei și Kazahstanului, de unde mulți nu s-au mai întors. Listele cu deportați au fost întocmite de NKVD, pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească. Adeseori, turnătorul venea împreună cu reprezentanții NKVD.

„Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 15 martie 1953”2.

Primii, în 1940 deja, au fost afectați participanții Sfatului Țării – oficiali, deputați, preoți, medici, care au susținut Unirea Basarabiei cu România, în 1918. Majoritatea au fost deportați în colțurile îndepărtate ale Rusiei. De exemplu, preotul Alexandru Baltag, a fost deportat în Tatarstan, deși avea deja peste 80 de ani. Pe baza etnică au fost deportați și cei 124 000 de germani basarabeni, în Germania.

Mihai Ghilea, preot în parohia Unțești (oficiul Ungheni, jud. Bălți, anul nașterii 11 ianuarie 1890). După absolvirea Școlii de cântăreți, a fost numit la Biserica „Nașterii Maicii Domnului” din Nagoreni, jud. Hotin, cu începere de la 15 mai 1918. În anul 1940 are preot la Biserica cu hramul „Toți Sfinții” din Unțești, Ungheni. În primul an de ocupație sovietică (1940 – 1941) a fost arestat de către agenții organelor NKVD, fiind învinuit, că ar fi fost „agent al serviciului de spionaj român”. A fost exilat în regiunea Barnaul, unde a fost judecat în 1942, aplicându-i-se pedeapsa capitală (Cartea Memoriei, vol. IV, pag. 252).

Următoarele epurări au avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Pentru pregătiri li se alocau două ore. În realitate, după amintirile deportaților, majorității li s-au dat nu mai mult de 40 de minute, pentru pregătiri, iar cu ei li s-au permis să ia, nu mai mult de 40 de kg. Banii și obiectele de valoare erau deseori confiscate de soldați. Alte bunuri: casa, pământul, vitele, erau confiscate de declaratul stat sau de noile creaturi – colhozurile.

Drumul spre destinație dura până la o lună de zile, pe parcurs familiile erau separate. „În toiul nopții s-au deschis ușile vagonului… și în el au intrat NKVD-iștii, ținând în lesă maidanezi, câinii lupi. Începea genocidul comunist… Doi dintre ei au legat mâinile tatei, la spate. Mama a început să țipe, ținându-se din răsputeri de gâtul tatei: „Nu mă lăsa, Ilie, cu patru copii în țară străină, fără pâine, fără haine”. Un al treilea s-a pus cu pistolul în mâini între părinți, trăgând-o pe mama cu tot cu copil de la tata. Alții l-au împins pe tata din vagon. De atunci, nu l-am mai văzut”3.

Îmbarcarea în vagoane pentru vite

După ce s-au răfuit cu principalele „elemente antisovietice”, în 1941, autoritățile locale au avut o altă problemă de după război: colectivizarea mergea prea lent. Următorul val de deportări în masă a avut loc sub steagul luptei cu „chiaburii”, țăranii gospodari. Operațiunea „Sud” a început la ora două noaptea, pe 6 iulie și s – a încheiat la ora opt seara, pe 7 iulie 1949. „Când am sosit, ne-au descărcat sub paza soldaților, pe malul unui râu. Toți aveam copii, lucruri. Apoi, a venit un militar și ne-a spus: „De azi înainte, aici vă e locul. Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova, aici vă vor putrezi oasele”4.

Rezultatele deportărilor au depășit toate așteptările autorităților. Din iulie până în noiembrie 1949, procentul gospodăriilor țărănești, incluse în kolhozuri, a crescut de la 32%, la 80%. Până în ianuarie 1950, ponderea kolhozurilor era deja de 97%. Temându-se de noi valuri de deportări, țăranii au cedat terenurile și alte proprietăți.

„Martorii lui Iehova” au devenit ținta mecanismului sovietic de represiune, din mai multe motive. Membrii acestei organizații au negat puterea statului: au refuzat serviciul militar și participarea la alegeri. Regimul a perceput viziunea lor asupra lumii, ca fiind antisovietică și potențial periculoasă pentru securitatea statului.

Operațiunea „Nord” a început pe teritoriul RSS Moldovenești, pe 10 aprilie 1951, la patru dimineața și a durat până la 2000 seara. În total 2724 de persoane au fost deportate, inclusiv 846 de copii. În ciuda acestei măsuri, în Siberia, Martorii lui Iehova au continuat să-și promoveze principiile lor. Astfel, apare decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din octombrie 1951, stipulând că „martorii” deportați vor rămâne în teritoriile nordice „permanent”5.

În perioada anilor 1941-1949 din actualul raion (după model sovietic) Ungheni, au fost deportați în jur de 3 100 persoane:
or. Ungheni – 203 persoane
s. Rădenii Vechi -194 persoane
s. Pîrlița – 143 persoane
s. Năpădeni – 140 persoane
s. Sculeni – 131 persoane
s. Petrești – 117 persoane
s. Todirești – 110 persoane
s. Cetireni – 96 persoane
s. Cornești – 92 persoane.
Fiecare dintre aceste familii, persoane, au avut destinul lor diferit, comun fiind sfârșitul lor tragic. Partea spirituală sănătoasă a societății moldovenești este datoare să promoveze cu insistență adevărul despre acei, ale căror destine au fost sacrificate de un regim străin de tip ruso-sovietic.

Note bibliografice

1. Proiect specific, Newsmaker. Wikipedia.
2. Anton Moraru. Istoria Românilor. Basarabia și Transnistria (1812 – 1993), Chișinău, 1995, pag. 391.
3. Boris Vasiliev, autorul cărții „Stalin mi-a furat copilăria”, https://yontu, be/cgk6gq-5VRE.
4. Ana Vlas (1936, născută Istrati), s. Boldurești, Nisporeni, „Nu se întoarce nimeni și niciodată” – aici vă vor putrezi oasele…”, text Olga Gnatova, Marina Șpac, https//newsmaker.md.
5. NewsMaker, https//newsmaker.md.

Va urma