Deportările – orori ale terorii comuniste

Motto-ul: „Nu dă, Doamne, nimănui, soarta deportatului” (Elena Șoimu-Postolachi)

Început aici

Alexandru Malanciuc – primarul martir (1933 – 1938), Ungheni

Unul din ei a fost și Alexandru Alexei Malanciuc, anul nașterii 1893, fost primar al orașului Ungheni, în perioada interbelică (1933 – 1938), membru al Partidului Național Liberal. Arestat și deportat fără nici un temei juridic, la 13 iunie 1941, în regiunea Ecaterinburg, în lagărul de deținuți politici Ivdel și, ulterior, condamnat la moarte prin împușcare (13 iunie 1943), ca dușman al poporului sovietic, nefiind parte al acestui popor 6. De asemenea, a fost deportată și întreaga familie: soția, Alexandra Ștefan Malanciuc, anul nașterii 1897, fiicele Agafia (anul nașterii 1924), Ana (anul nașterii 1927), Zinaida (anul nașterii 1935) și fiul Alexandru (anul nașterii 1929)7. După separare familia a fost direcționată în regiunea Tomsk, localitatea Bakciar, la muncă în sovhozul existent. Aici familia s-a aflat până în anul 1956, în urma unor decizii la nivel central de modificare a legislației staliniste.
Alexandru Malanciuc în timpul mandatului său (1933 – 1938), s-a dovedit a fi la înălțimea cerințelor timpului, corect în acțiuni și respectuos cu cetățenii localității Ungheni.
Sediul primăriei s-a aflat în perimetrul străzilor Alexandru cel Bun și Mihai Eminescu (după denumirile de astăzi). Calea de acces până la primărie de la strada Romană a fost spusă lucrărilor de pietoniere (după tehnologiile de atunci).
De asemenea, a fost construit un hotel, ulterior restaurantul „Prut” (strada Vasile Alecsandri colț cu strada Națională). Exista și o piață mică în spațiul de astăzi a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”. În localitatea Ungheni Târg (perioada interbelică) pe lângă învățământul primar a funcționat și un orfelinat pentru băieți „Ecaterina Teodoroiu”, finanțat de statul român (surse orale).
A înfruntat toate nelegiuirile impuse de regimul comunist, asupra unui cetățean legitim al Statului Român. Fără regrete, nu a dat vina pe nimeni, nu a turnat pe cineva, și-a asumat toată responsabilitatea până la ultima suflare.
„Din ziua de 13 iunie, de la despărțirea brutală, n-am mai avut nici o veste de la Alexandru”8, avea să mărturisească soția Alexandra, nepoatelor Elena și Ana. A decedat după revenirea la baștină, în 1956, tot cu frica anilor de groază.
Nu putem trece cu vederea nici exproprierea forțată a celor bunuri rămase. În casa de locuit de la Berești, s-a instalat pichetul sovietic de grăniceri, apoi așa – numită instituție a noii puteri – Sovietul sătesc, a urmat cârmuirea kolhozului din localitate. Vitele și agregatele agricole, trecute fără ezitări, în gospodăria agricolă – kolhozul. Kolhozul a fost o metodă clasică de înfricoșare și de expropriere a țăranilor.
În afară de familia primarului Malanciuc Alexandru din localitatea Ungheni au mai cunoscut tragedia deportărilor și alte multe familii. E de menționat familia: Leiderman Besco L. (anul nașterii 1868), Leiderman Malco L. (anul nașterii 1874), soția, Leiderman Riva, fiica (n. 1892), Leiderman Zelman, fiul (n. 1914), Leiderman Rahil, fiul (n. 1928). Au fost înscriși în lista „comercianților” și deportați în iunie 1941, în regiunea Irkutsk.
De asemenea familia Cerempei Petru M. (anul nașterii 1908), Cerempei Maria, soția (anul nașterii 1914), Cerempei Elena P., fiica (n. 1934), Cerempei Mihail, fiul (n. 1938), Cerempei Vasile, fiul (n. 1938), Cerempei Ioan, fiul (n. 1941). Deportați în 1949, în regiunea Tiumeni, motivul invocat: „familie de chiaburi”.
Aceeași soartă a avut și familia Grinberg Abram H. (anul nașterii 1892), Grinberg Șindel, soția (anul nașterii 1892), Grinberg Mihail, fiul (n. 1924), Grinberg Mara A., fiica (n. 1932), Grinberg Cezar, fiul (n. 1937), Grinberg Ida, fiica, (n. 1944). Supuși represiunilor în 1949, cap de acuzare: „comercianți”.
Din localitatea Berești a fost deportată familia cu același nume: Malanciuc Vasile, (anul nașterii, 1896), fost membru al Partidului Național Liberal, condamnat, în 1941, la 10 ani de detenție într-un lagăr de corecție prin muncă, Malanciuc Alexandra Gh., soția (născută în 1897), Malanciuc Nicolae V., fiul (n. 1922), Malanciuc Zinaida V., fiica, (n. 1926), Malanciuc Leonid, fiul (n. 1928), Malanciuc Gheorghe, fiul (n. 1940), reabilitați în 1989.
Iar în 1949 de același regim totalitar este supusă violenței numeroasa familie: Veriga Anton Gr. (n. 1905), Veriga Vera, soția (n. 1905), Veriga Veronica, fiica (n. 1939), Veriga Aurel A., fiul (n. 1944), Veriga Raia, fiica (n. 1946), Veriga Gheorghe A., fiul (n. 1921), Veriga Ludmila, soție (n. 1921), Veriga Valeriu Gh., fiul (n. 1944), Veriga Elena Gh., fiica (n. 1946), Veriga Boris Gh., fiul (n. 1949), Veriga Ecaterina I., mama (n. 1892), Veriga Olga A., sora (n. 1935). Cap de acuzare li s-a incriminat „familie de chiaburi”.
Cu mare întârziere, în temeiul Decretului Prezidiumului Sovietic Suprem al URSS din 16 ianuarie 1989, „Despre măsurile suplimentare în restabilirea adevărului în luarea de atitudini, fără de jertfele represiunilor din anii 30 – 40 ai sec. XX, Malanciuc Alexandru Alexei și membrii familiei sale au fost reabilitați”9.
Pentru a înveșnici memoria colectivă, pentru ca noi și generațiile care urmează, să nu dăm uitării momentele tragice din istoria neamului nostru, pe data de 21 septembrie 2017 (Sfânta Maria cea Mică), în incinta Primăriei municipiului Ungheni s-a desfășurat ceremonia de inaugurare a plăcii comemorative a primarului – martir, Alexandru Malanciuc.

Sunt dureroase amintirile…

„Când am fost despărțiți, aveam 7 ani și țin minte tot, de aceea și acum plâng. Sunt dureroase amintirile…”, își începe istoria Pelaghia Gherman din Ungheni, în vârstă de 82 de ani. „Tatăl avea 38 de ani, iar mama 34. În familie eram 4 copii, cel mai mic avea doar un an. Și acum văd imaginea, cum pe marginea drumului, mergea lume îmbrăcată în alb. Și mă gândeam, de ce lumea de prin sate ieșise să ne petreacă? Eu nu înțelegeam că eram cu toții deportați. Pe urmă, mi-am dat seama: erau în alb, deoarece așa îi treziseră din somn, în izmene și în cămașă de noapte”10.
Una dintre victimele acestei drame umane a fost și familia lui Damian Cojocaru (n. 1905) și al Elenei (n. 1910) din Berești… cu cei doi fii: Nicolae (n. 1934) și Procopie (n. 1936). În toiul verii lui 1949 am fost urcați în mașină și duși la stația de cale ferată Bahmut. Acolo, împinși cu forța armelor în vagoanele pentru transportarea vitelor, urmând drumul necunoașterii.
Firul dramei acestei familii l-a depănat fiul, Procopie Cojocaru, care la momentul deportării, atinsese vârsta de 13 ani, având „4 clase de școală românească”. „Am mers mai mult de 3 săptămâni în vagoane, stând în picioare pe o așa căldură și cântând orificiile cu aer… Ajungând în regiunea Tiumeni, la ferma Stepanovskoe, continuă el, am locuit într-o baracă pentru 2 familii: Cojocaru, 4 persoane și o familie de evrei, cu 3 membri. Ne ajutam reciproc, căci eram supuși de același regim odios”.11
„În iunie 1941, aveam 11 ani. Dormisem la sora mea. Când m-am întors acasă, curtea era plină de militari. Voiam să intru, dar nu mă lăsau. Nu înțelegeam ce se întâmplă-o vedeam pe mama umblând prin ogradă, ținându-se de cap și plângând. Și tata era foarte speriat. M-a văzut președintele sovietului sătesc și le-a zis să-mi dea voie intru în casa mea. Tata a vrut să se ducă în beci, să bea un pahar de vin – își dădea seama că nu-și mai vede casa… Dar un „activist” i-a închis ușa în nas și i-a spus: „Vinul a fost al tău, iar acum e al nostru”12. Este povestea Gheorghinei Cozmulici din s. Negrești, Strășeni, care împreună cu familia, a fost deportată de 2 ori (1941 și 1949).
Andrei Stoica, veteran al Armatei Române, a petrecut 7 ani în lagărul de la Vorkuta, Siberia și încă 35 de exil politic. A făcut școala de subofițeri de la Timișoara, apoi a participat la al Doilea Război Mondial. Reîntors acasă, s-a angajat în calitate de profesor de matematică la școala din Ghica Vodă, Drochia, de unde l-au și ridicat. „Ne-au înghesuit într-un vagon câte 72 de oameni. Trenul avea 40 de vagoane, dintre care aproape jumătate erau pline cu moldoveni. Ne-au repartizat la Vorkuta, la minele de cărbune, încărcam câte 15 tone pe zi, pentru 700 grame de pâine. Toată munca era pe gratis; dacă găseau asupra noastră vreun ban, ne legau la carceră pentru o lună de zile”13.

Note bibliografice
6. Dosarul, nr. 04691, Arhiva Națională a Republicii Moldova
7. Ibidem
8. Ibidem
8. Adeverință de deces, IV N: 235302, din 07.08.1990.
9. Adeverința Ministerului de Interne a RSS Moldovenești, 19 mai 1989.
10. Expresul, 12 iulie 2024, N:26, pag. 5.
11. Unghiul, 18.06.2024, Iurie Cujbă, „Odiseea celui care a fost Procopie Cojocaru”, pag. 4.
12. Almanah, Soroca, Iurie Cujbă, „Calvarul deportărilor”, Chișinău, 2011, pag. 22.
13. Ibidem, pag. 23.