Cartea cu surpriză

În virtutea activității mele de bibliotecar, pe dimensiunea de cercetare a memoriei locale am încercat să aflu de unde vin enigmaticele denumiri ale loturilor de pământ, care constituie moșia Cetirenilor: Valea Pietrei, Mândra, Cneazu, Siliman, Cioara și multe altele. De unde își trag obârșia? Și uite, dragă cititor, nu degeaba se zice că cărțile le știu pe toate. Recent am citit romanul „Pribegi în țară răpită” scris de D. Moruzi, din care am aflat că denumirea terenurilor, care se numesc „Cneazul” și se mărginesc cu Dănuțenii, Buzduganii vine de la principele Constantin Moruzi, tatăl scriitorului acestui deosebit roman. Din el am aflat biografia scriitorului, apoi am făcut cunoștință cu opera lui, social-literară, care denotă o mare dragoste pentru țara în care s-a născut.

Una din cele mai importante creații literare ale lui D. Moruzi este romanul social „Pribegi în țară răpită” publicat la Iași în 1912.
Acțiunea romanului începe în iarna anilor 1854-1855 când familia lui Alexandru Mavrocosta – personaj central al romanului (prototip a lui Constantin Moruzi), soția sa Ruxandra (Ecaterina, nepoata domnitorului Ioan Sturdza) și fiul Titi,(viitorul scriitor, D. Moruzi), ajunge la Chișinău. Pierzând moșiile din Principatul Moldovei în urma unor dificultăți cu autoritățile de atunci, Al. Mavrocosta pentru a obține proprietăți în Basarabia a jurat credință țarului pravoslavnic rus, fiindcă momentan Basarabia era gubernie rusă și obține două moșii la Soroca și titlu de cneaz (titlu de origine slavă care echivalează cu titlu de principe). Trăind în Basarabia merge periodic în Rusia ca să se închine țarului, mai des însă vizitează Iașul unde i-au rămas rudele și prietenii, iar nostalgia pentru vremurile de cândva îl fac să cumpere moșia Buzdugana de pe malul Prutului, care-i deschide priveliștile Iașului drag, și care cumva îi potolește dorul nebun de locurile natale. Stabilit la Buzdugana, tatăl scriitorului construiește un frumos conac, din cerdacul căruia contempla panorama ieșeană și care acum nu mai este, este însă biserica din cartierul Dănuțeni, care a fost construită de dumnealui la 1882 și în subsolul căreia se află cavoul cu osemintele cneazului și a nepotului Pavel.
Tot romanul este împânzit de elemente care prezintă traiul din sec. 19, cum ar fi: descrierea locuințelor boierești de la Ciripcău, Cosăuți Buzdugana, amănunte ale portului popular, atmosfera comercială basarabeană, obiceiurile tradiționale ale epocii și cele împrumutate de la ruși (primirea oaspeților cu ceai), descrierea frumuseții peisajului din Basarabia și Moldova.
Romanul lui D. Moruzi deschide seria operelor despre durerea basarabenilor români rupți de țară și nevoiți să accepte realitățile dure pentru ei, și care până la urmă se conformează regulilor de joc, dar inimile le palpită de dor pentru țara în care s-au născut. Criticul literar E. Revent spunea că pe de o parte D. Moruzi a vrut să facă cunoscută românilor de pretutindeni Basarabia cu populația ei de răzeși moldoveni, cu boierimea ei rusificată doar în aparență, cu frumusețile ei poetice asemănătoare cu priveliștile de la noi, cu felul de a fi, de a gândi a țăranului moldovean din Basarabia, ca și al târgoveților, într-un cuvânt dlui a căutat să ne dea o icoană cât mai vie, mai lămurită și mai completă a provinciei ce ne-a fost răpită în mod samavolnic de lacomul imperiu moscovit, iar pe de altă parte dlui a vrut să ne facă și pe noi cunoscuți fraților noștri de peste Prut așa cum suntem în lumina istoriei și nu a bârfelilor și scorniturilor rusești. Aceste două tendințe se împletesc frumos pe tot parcursul romanului.
O altă problemă gravă cu care se ciocnea de fiecare dată scriitorul și care îi îndurera sufletul și inima este cea a limbii, alterării ei și impregnării cu rusisme, dar prinde aripi de speranță când întâlnește în Rusia niște români aduși acolo de D. Cantemir și care și-au păstrat obiceiurile, limba și credința. Atunci ajunge la concluzia că procesul de rusificare nu va fi realizat nici peste 1000 de ani or, cum zice Moruzi prin gura unui personaj: „Oricât ar stărui ei de mult chiar și împăratul, cât lumea n-or putea să facă din moldovean – rus. Mai degrabă din rus – moldovean”.
Este, aș putea zice, un roman actual și pentru vremurile noastre tulburi, deoarece oglindește aceleași probleme, cu care ne confruntăm și astăzi.
Dumitru Moruzi este aproape necunoscut cititorului nostru, nici chiar eu ca bibliotecar nu prea-i cunoșteam opera. El a fost un scriitor care și-a închinat viața slujirii acestui pământ. Idealul său a fost să-și vadă țara întregită, dar nu i-a fost dat să ajungă la ziua fericită. S-a stins din viață cu 4 ani înainte de Unirea de la 1918. Acest scriitor român de origine basarabeană s-a născut într-un an cu Eminescu, la 01 iulie, 1850, la Iași, s-a remarcat însă ca narator. Scriitorul a iubit acest picior de plai, a cunoscut viața satelor și orașelor, s-a pătruns de grijile și necazurile oamenilor de rând, fapt pentru care n-a găsit înțelegere în familia tatălui, a unor colegi din generația sa, care odată cu cetățenia rusă, au început să aibă antipatie față de toți cei din sângele lor, s-au înstrăinat de neam, de limbă, de speranțele și năzuințele semenilor.
Recomand cu încredere romanele, nuvelele, memorialistica, poeziile scriitorului, celor ce iubesc istoria neamului, țara în care s-au născut, limba, obiceiurile și tradițiile strămoșești. Din ele vor putea culege informații prețioase despre strămoșii noștri și îl vor cunoaște pe scriitor mai îndeaproape, scriitor ce și-a petrecut o parte din copilărie la Buzduganii noștri, din Ungheni.