COLETUL CU DOR

Foto cu caracter ilustrativ/ Natalia Morari

Într-un sat mic, uitat din inima Moldovei, acolo unde iarna miroase a povești și zăpada scânteiază ca o rugăciune nerostită, trăia Ana — o bunică de șaptezeci și cinci de ani. Casa ei era o icoană a timpului, o căsuță bătrânească din lut, cu ferestre mici, îmbrăcate în dantelă albă. Prin horn se ridica un fir subțire de fum, iar înăuntru mirosea a lemn ars, a cozonac proaspăt și a busuioc uscat, adunat din grădină în zilele calde de vară.

Era săptămâna Ajunului de Crăciun. Pe fereastră, fulgii se loveau de geam ca niște îngeri grăbiți, iar clopotul bisericii bătea domol, vestind sărbătoarea Nașterii Domnului. Ana, cu ochii blânzi și mâinile tremurânde, se pregătea să trimită un colet fiicei sale, Tatiana, plecată de ani buni în Spania, împreună cu cei doi nepoței — Sergiu și Sofia.
De fiecare dată când venea Crăciunul, inima femeii se umplea de dor și de așteptare. Chiar dacă satul se lumina în seara sfântă, în sufletul ei era mereu un colț de tăcere — acolo unde își ascundea lacrimile. Așa că, în loc de scrisoare, din timp a hotărât să trimită un pachet care să vorbească în locul ei — un colet cu povești, miresme și binecuvântări.
A pus în cutie un hulub frumos copt, rumen și cald, scos din cuptorul bătrân care păstra gustul vremurilor de altădată. Lângă el a așezat două gutui aurii, rotunde ca soarele de toamnă, ale căror miresme păreau să spună: „Să nu uiți de unde vii”. A adăugat o mână de nuci din nucul bătrân din grădină — martor tăcut al copilăriei și al serilor când Tatiana se juca desculță prin iarbă.
Cu grijă, a pus apoi un cozonac pufos, plin de nucă și stafide, copt cu răbdare și rugăciune, biscuiții veseli pentru colindători, câteva mere roșii, un coș mic cu struguri de la grindă și un fir de busuioc legat cu ață roșie. Fiecare lucru era mai mult decât un dar — era o amintire vie, un dor împachetat cu grijă.
La sfârșit, a pus o sticluță mică cu apă sfințită de anul trecut, de la Bobotează. A atins-o cu buzele și a șoptit: „Să vă tămăduiască dorul, dragii mei, și să vă țină Dumnezeu sănătoși până ne vom revedea…”. A închis coletul încet, mângâindu-l ca pe un copil. Apoi a privit spre cer, acolo unde ninsoarea cădea lin ca o binecuvântare: — Doamne, poartă-le gândul meu bun peste mări și fă-le Crăciunul lumină și alinare…
Câteva zile mai târziu, în casa Tatianei din Spania, copiii au deschis coletul cu sufletul plin de bucurie. Pe masă s-au revărsat miresmele copilăriei — vanilie, coajă de lămâie, nuci și dor.
— Mami, ce e aici? — a întrebat Sofia, ținând gutuile în palme ca pe două comori.
— Sunt gutuile bunicii Ana, iubirea mea. Miros a sat și a copilărie, a povești spuse la gura sobei.
— Dar nucile? — întrebă Sergiu curios.
— Sunt din nucul bătrân din grădina noastră, cel sub care am învățat să merg…
Atingând fiecare lucru, Tatiana simțea cum o căldură blândă o cuprinde. În ochi i se adunau lacrimi tăcute. Era ca și cum satul întreg îi intrase în casă, aducând cu el glasul clopotelor, mirosul de lemn ars, zăpada scârțâind sub pași și binecuvântarea colindelor de demult.
Când Sofia a ridicat sticluța cu apă sfințită, a spus încet:
— Mamă, cred că bunica ne-a trimis și o rugăciune…
Atunci tăcerea s-a așezat peste toți ca o mantie sfântă. În ochii Tatianei s-a aprins dorul de casă, iar în sufletul ei s-a născut hotărârea. Și-a privit soțul și copiii, iar el a spus:
— Mergem acasă de Crăciun. La bunica Ana.
Zilele care au urmat au fost pline de emoție. Au căutat bilete de avion, dar, din păcate, nu mai erau. Atunci au făcut valizele, au împachetat daruri și, într-o dimineață albă, s-au urcat în mașină, luând drumul spre Moldova.
Drumul a fost lung și obositor, dar parcă și Dumnezeu din cer i-a ajutat să ajungă cu bine și sănătate în seara de Ajun acasă.
Copiii se veseleau, iar pe geam zăpada dansa ca o poveste. Mașina șuiera prelung pe drumul către satul natal, ca un dor care nu mai putea fi ținut în frâu. Copiii, lipiți de fereastră, priveau fascinați câmpurile albe, satele și pădurile tăcute. Tatiana închidea ochii și simțea cum copilăria se apropie pas cu pas, ca o mână caldă care o atinge pe umăr.
Satul se ivea în depărtare, ca un vis învăluit în lumină. Casele bătrâne dormeau sub pătură de zăpadă, iar din hornuri se ridicau fire subțiri de fum, ca rugăciuni trimise spre cer. Câinii lătrau bucuroși, simțind mirosul celor dragi întorși acasă. Pe crengile merilor golași atârnau globuri de gheață ce străluceau în lumina felinarelor. Aerul mirosea a pace, a lemn ars și a sărbătoare — a Crăciun și a dor împlinit.
Când au ajuns în fața porții, Grivei, câinele bătrân, a început să latre cu bucurie. Ana a ieșit în pridvor, cu un șal gros pe umeri și o lumânare în mână. Pentru o clipă, a rămas nemișcată. Apoi, cu glas tremurat, a strigat:
— Tatiana! Copiii mei dragi!
Și i-a strâns la piept, plângând de bucurie.
— Mare e puterea Ta, Doamne… Ce dar mai mare puteam primi în seara de Crăciun? Slavă Ție, Doamne!
Înăuntru, focul trosnea vesel în sobă. Tatiana a pus cozonacul pe masă și a spus zâmbind printre lacrimi:
— Mamă, coletul tău ne-a spus o poveste — povestea dorului tău. Și de aceea am venit acasă.
Ana și-a făcut semnul crucii, a ridicat ochii spre cer și a șoptit:
— Slavă Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat singură!
În jurul mesei, între gutui, nuci și busuioc, s-a născut o sărbătoare adevărată — una a iubirii, a credinței și a revederii. Afară ningea domol, iar stelele păreau că se apleacă peste sat și colindau și ele, vestind Nașterea Domnului Iisus.
Lângă sobă, unde focul trosnea de fericire și căldură, Sofia a început să cânte un colind în șoaptă, iar bunica i s-a alăturat cu voce tremurată. Lacrimile s-au amestecat cu zâmbetele, iar în acea clipă timpul s-a oprit, ca și cum între generații nu mai era nici distanță, nici ani, nici dor — ci doar iubire.
Din colțul casei, sus, lângă icoane, unde candelele luminau chipurile sfinților, îngerii cântau și ei plini de binecuvântare.
În seara aceea, dorul s-a topit în bucurie, iar un simplu colet trimis din depărtare a adus înapoi magia Crăciunului — aceea care nu se pierde niciodată, oricât de departe ai fi, și care va rămâne în amintiri și în pozele frumoase din albumul de familie.
Și astfel, dintr-un colet plin de dor și povești, s-a născut o minune de Crăciun — o poveste care va rămâne pentru totdeauna în inimile lor, ca o icoană a iubirii.
Pentru că „acasă” nu e un loc pe hartă, ci o lumină care te cheamă mereu înapoi, acolo unde dorul și iubirea se întâlnesc la masa de Crăciun.