Muzica fără amprentă

În una dintre dimineți, pe o stradă din Ungheni, răzbătea dintr-o mașină muzică generată de inteligența artificială. Fac o paranteză aici și o să vă spun că e o chestie bizară, stranie, aproape hipnotică, să auzi „Spală-mă în râul dragostei” al surorilor Osoianu cu vocea unui rapper celebru american, care nici nu știe de existența lor și nici despre Republica Moldova. De ce scriu așa? Pentru că s-a întâmplat când un șlagăr a fost reinterpretat și de alți artiști, însă acel cântăreț știa al cui este cântecul, îi dă nota lui personală. În cazul surorilor artistul din SUA nu știe nimic, adică nu știe că are un cover. E totul făcut cu Inteligența artificială, adică cum mai este cunoscut IA. Tehnic, totul sună impecabil. Însă piesa aceea nu are suflet, nu are nicio emoție. E doar o succesiune de sunete asamblate matematic într-o coloană sonoră sterilă, goală.

În timp ce din boxele bolidului răsuna „Silver Night” – o versiune în limba engleză a celebrei piese „Sedaya Noch” a lui Yuri Shatunov – creierul meu a făcut un salt instantaneu la piesa „Analog” a Deliei. Mi-am dat seama că textul acela nu e doar un simplu refren, ci strigătul unui artist care s-a simțit, într-un fel, încolțit de tehnologie. E reacția omului care simte cum i se extrage, treptat, umanul din muncă.
AI-ul este, fără îndoială, o realizare uriașă a minții noastre, dar rămâne o creație lipsită de „greșeala” salvatoare a sufletului. El funcționează ca un motor brut. Îi poți ordona să meargă în orice direcție, să mimeze extazul sau să simuleze melancolia, însă rezultatul rămâne o construcție artificială, asamblată în eprubetă.
Problema reală nu e la mașină – până la urmă, e doar un instrument fabricat tot de noi –, ci la noi, cei care o consumăm.
Acceptăm mult prea ușor ca un algoritm să ne acapareze emoțiile, să le ambaleze frumos și să ni le vândă înapoi sub formă de divertisment gata mestecat. Ne mulțumim cu sunete și cuvinte care nu ne mai fac pielea de găină și care nu ne mai umezesc ochii. Atunci când lăsăm un program să „creeze” în locul nostru, semnăm de fapt un pact cu uniformizarea.
Muzica pe care am auzit-o în trafic nu s-a născut dintr-o trăire, dintr-o insomnie sau din durerea unei pierderi. S-a născut dintr-un calcul. E corectă, are ritm, dar e complet mută în fața complexității umane. Îi lipsește exact acel element care face o carte bună sau o melodie să ne urmărească ani de zile: sudoarea, îndoiala și sinceritatea celui care a pus mâna pe un instrument sau pe un condei.
Imaginea acelei mașini care s-a pierdut pe străzile din Ungheni e mai mult decât o scenă banală, cu muzica dată la maximum. Pentru mine, a fost picătura care m-a speriat, certitudinea că lumea se schimbă accelerat și nu neapărat în bine. Întrebarea e simplă și dură: devenim și noi niște mașini? Vom ajunge toți o masă de oameni perfecți, liniari, fără sentimente, privați de dreptul de a greși și de a căuta să ne corectăm? Riscăm să ne blocăm într-o perfecțiune tehnică golită de sens.
AI-ul lucrează, produce, execută non-stop, dar nu va înțelege niciodată de ce „analogul” ne va fi mereu mai drag. Nu are cum. Pentru că analogul poartă în el viața, așa cum este ea – cu toate imperfecțiunile, fisurile și asperitățile ei. Programul, în schimb, nu ne oferă decât o liniște matematică: bine lustruită, dar complet moartă.
Vă las să citiți versurile cântecului „Analog” al Deliei:
La ce mă uit, oare? Nu știu, dar mă doare
Nu e alinare, e doar condamnare
Singură în casa mea, fără culoare
Mă uit pe fereastră cum lumea dispare
Refren: Hai, hai, că iau eu ultimul loc
Vreau doar, doar să trăiesc analog
Lumea se schimbă și nu va mai fi alta ca a mea
Cântecele se scriu singure, la-ri-di-da, di-da
Lumea se schimbă și nu va mai fi alta ca a mea
Cântecele se scriu singure, la-ri-di-da, di-da
Viteza-i prea mare, nu mai am răbdare
Depindem de prea multe lucruri banale
Induși în eroare, vrem doar validare
Că ce cântă gura mea n-are valoare