O lecție cât o viață

Sfârșit. Începutul aici. Partea a II-a.

Mama avea două surori. Una era măritată într-un sat de lângă Iași, iar cea mai mică trăia la vreo 50 de kilometri de noi. Bărbatul plecase de acasă că caute ceva de lucru și i se pierduse urma. Ea a rămas cu două fetițe mici și ajunsese la mare nevoie. Într-o zi, cam pe la Crăciun, bunelul a plecat cu fratele meu mai mare, cu căruța, și le-a adus la el. Fetița cea mai mică era atât de slăbită, că nici nu mergea. Credeam că nu scapă cu zile. Cu încetul, a prins la puteri și primăvara alerga împreună cu alți copii pe toloacă.
Afară se întunecase de-a binelea. Din când în când, domnul Ion se oprea, parcă adunându-și gândurile, tăcea câteva minute.
– Prea mult vorbesc despre foamete, dar acei ani m-au marcat atât de mult, încât toată viața m-am temut de două lucruri – de foame și de frig. Chiar și azi, când magazinele sunt pline cu bunătăți de care nici prin gând să-ți treacă, undeva în cotloanele creierului meu stă pitită frica de foame. Îmi dau bine seama că noi am trăit atunci cu mult mai bine decât mulți consăteni, dar am văzut cum se chinuie colegii mei, părinții lor. Familia noastră a supraviețuit datorită mamei, faptului că a muncit până la istovire, ne-a pus și pe noi la treabă și a avut grijă să pună în pod și în beci merinde. Lumea știa de foametea din Ucraina, din 1932, și se pregătea de ce-i mai rău. Ajunsă la bătrânețe, mama întotdeauna avea multă sare, câte o jumătate de sac, chibrituri, gaz de lampă și lumânări, zicea că trebuie să le ai în casă, căci nu știi ce se întâmplă. Am rămas în viață datorită acelei femei firave, tăcute, care în viața ei n-a întors nimănui cuvântul, rămasă de la 29 de ani cu patru copii mici, care toată viața ei n-a știut dacă e văduvă sau nu, dar a știut cum să ne țină împreună, să aibă grijă de noi și să ne arate drumul cel drept. Ea ne-a învățat să împărțim fiecare fărâmă de pâine, fiecare bucurie și fiecare lacrimă. Era frumoasă, tânără și au fost mulți bărbați care ar fi vrut s-o ia de nevastă, dar ea le-a arătat la toți ușa. În sat niciodată nu s-au auzit vorbe despre ea, gura lumii a tăcut, deși o știți cum e.
Am terminat 7 clase. Odată cu mine a terminat școala și fratele meu, cu doi ani mai mare. Așa era atunci, într-o clasă învățau copii de diferite vârste, care nu au terminat școala la timp din cauza războiului, a foametei. Mama a hotărât că trebuie să învățăm mai departe. În satul vecin s-a deschis școală de 10 ani care avea și cămin. Ne-am înscris și noi. Dar pe fratele meu îl aștepta altă soartă. Într-o zi, a fost chemat la sovietul sătesc și i s-a spus că este trimis la școala de învățători. Nu știu dacă ar fi putut refuza. Să fi fost eu mai mare, cred că mă trimiteau și pe mine. Peste trei luni fratele meu, Nicu, s-a întors în sat coșcogea Nicolai Petrovici. Îți spun drept că chiar îl invidiam într-un fel. Știa atâtea lucruri de care eu habar nu aveam! Când am început eu a lucra, aveam vreo 4-5 colegi care au devenit învățători așa ca fratele meu. O colegă ne-a povestit un caz. S-a dus ea, tânără învățătoare de 17 ani, exact ca Rusanda din „Frunze de dor”, la prima lecție. Le-a predat elevilor tot ce trebuia conform programei și manualului, a văzut că i-a mai rămas timp până la recreație și, mulțumită că s-a descurcat cu bine la prima lecție, le-a dat voie copiilor la joacă. Tot atunci trece pe acolo directorul, vede copiii alergând prin jurul școlii și se duce la ea. Râdea când ne povestea ce papară a mâncat chiar în prima zi și la prima lecție, dar atunci cred că nu-i venea deloc a veselie.
La 1 septembrie eu m-am dus în clasa a opta, iar fratele meu în clasa întâi, să-i învețe literele și cifrele pe copiii satului. Vera a refuzat să meargă la școală. Sărmana, nu mai avea puteri să lupte cu greutățile și a rămas lângă mama. Dar nu pentru mult timp, peste vreo doi ani s-a măritat cu un băiat din satul vecin, s-a mutat la el și toată viața a lucrat în kolhoz.
Învățătura mi se da ușor, iar restul era mai greu. Veneam acasă în fiecare sâmbătă, după lecții, ca să iau o cămașă curată și ceva de-ale gurii, ce ar fi putut să-mi dea mama în lunile de după foamete. De obicei, îmi da o pâine, pe care o mâncam cu bucățica, să ajungă pe mai mult timp. Luam cu mine, venind acasă, cărțile și caietele ca să mă ghemuiesc seara pe cuptorul cald și, la lumina opaițului, să învăț pentru ziua de luni. Mergeam pe jos 8 kilometri, pe întuneric, frig, mă temeam la cei 15 ani ai mei, căci pe drumuri, prin păduri hoinăreau oameni flămânzi, rupți, înrăiți. Dar am avut noroc, am scăpat de belele. Mai erau băieți și fete din sat la școală, dar de multe ori mergeam singur, mai ales a doua zi, când mă întorceam. În ultimul an de studii la școală s-a deschis o cantină (numită ospătărie) și la amiază ni se da ceva de mâncare, atunci viața elevilor a devenit mai ușoară.
Am terminat cu note bune școala medie și m-am întors în sat. Am început a lucra cu mama în kolhoz. Nu mai aveam nici pământ, nici vacă, nici cai, toate fusese date în „gospodăria colectivă”. A trecut cam vreo lună și într-o zi se oprește la poartă o mașină. În caroserie erau fete și băieți din sat. Unul sare iute din coș, vine în ogradă și-mi zice: „Noi plecăm la Soroca, la Institutul pedagogic, dacă vrei, hai cu noi”. M-am dus repede în casă, am luat din sertar atestatul de absolvire, am strigat: „Mamă, eu plec!” și fără a mai spune ceva am urcat în mașină. Am intrat fără probleme la facultatea limba și literatura moldovenească (iar eu mă tot miram de vorba lui curgătoare și corectă). Atât de mult visam să studiez limba și s-o vorbesc corect, să-i învăț și pe copii o limbă frumoasă! Am trăit la cămin, primeam chiar și o bursă, masa o luam la cantină. Rupeam cărțile învățând, doream cu orice preț să mă dezbar de munca de rob, de greutățile vieții de la sat, de kolhoz și de sapă. Nu am uitat nici azi că nu i-am spus mamei unde plec, a rămas sărmana amărâtă. Când am absolvit facultatea, în 1952, am fost trimis la lucru la școala medie pe care o absolvisem, adică în satul vecin. Îmi plăcea lucrul, colegii, satul. Sâmbăta, după ore, mă duceam la mama și până însera o ajutam la lucru.
Am lucrat doi ani și am decis că trebuie să am studii superioare (absolvenții institutului din Soroca, unde se studia doi ani, aveau dreptul să predea doar până în clasa a opta inclusiv). M-am dus la Institutul pedagogic din Bălți. Tinere, voi, cei de azi, credeți, probabil, că tot ce vedeți azi a apărut așa, într-o zi. Ba nu. S-a făcut cu încetul, cu greu. În anii 70, dar și mai târziu, până după 90, în Moldova era o singură universitate – cea de stat, 3 institute pedagogice – „Taras Șevcenko” la Tiraspol, „Ion Creangă” la Chișinău și „Alecu Russo” la Bălți, mai erau Institutul politehnic „Serghei Lazo”, cel agricol „Frunze” și cel de medicină. Și atât. Erau tehnicumuri – mai multe.
Acolo, la Bălți, am întâlnit-o pe soția mea. Ea învăța la secția de limbă franceză, la staționar, cum se zicea pe atunci, era anul patru, ultimul. Vara ne-am căsătorit și am început să lucrăm în aceeași școală. Am construit casă, am sădit pomi și am săpat împreună o fântână la poartă. Ne-am educat copilul. În această privință pot spune că suntem împliniți.
Mai departe viața noastră nu s-a deosebit cu nimic de a altor cupluri tinere.
Ca profesor am trecut prin toate etapele – am citit cărți în care ziua era „dzî”, piatra era „chiatrî”, noroiul era „glod”, pruna „pearjî”, am ajuns la introducerea literei ge – un j chirilic cu căciuliță și de atunci jeanta a fost geantă, jeamul – geam și așa mai departe.
Ne treceau zilele la lecții, adunări, cercuri politice, consilii pedagogice. Am fost membru de partid. Da, da, am fost și nu ascund. Așa erau vremurile. Dacă ți se propunea să intri în partid, cel mai bine era să accepți. Apoi am fost numit șef de studii pentru munca didactică și am muncit până la pensie. Aveam numai 12 ore, atât se permitea ca șef de studii – „zavuci”, în schimb aveam de făcut orarul, tarificarea (se împărțeau clasele și numărul de ore, care nu trecea fără scandaluri între profesori și mine) și multe alte obligații. Am uitat să vă spun. Pe la sfârșitul anilor 80, președintele sovietului sătesc împreună cu secretarul de partid au pus la cale să împartă pedagogilor norme de sfeclă, de păpușoi. Nu aveau niciun drept s-o facă, dar nu te puteai împotrivi, așa că mai multe veri la rând am prășit alături de kolhoznici. Cum se vede, cuiva i s-a părut că învățătorii nu erau destul de umiliți. Apropo, ambii erau foști profesori de istorie. Mă rog, voiau oamenii diplome și laude de la „raikom” pentru inițiativă.
Începuse a se lumina de zi. Tăceam amândoi. Eu tot mai eram copleșit de povestirea bătrânului profesor, iar el, probabil, se gândea la ce lasă în urmă și ce va fi mai departe. I-am ajutat să coboare puținele bagaje. Pe peron îl aștepta fiul care semăna izbitor cu tatăl său. Ne-am luat rămas bun și am plecat fiecare pe drumul său. Iar lecția de viață a domnului Ion o țin minte și azi, până la ultimul cuvânt.