Despre asumare. Sau de ce nu știm să fim echipă

Trăim zile în care unele decizii luate în pripă, luate fără a intra în esență și a prevedea consecințele, țin prima pagină și umple spațiul public de declarații. Nu atât faptele în sine m-au frapat, cât reacțiile. Pentru că ele spun mai mult despre noi decât decizia care a generat totul.

Unul spune că a fost la ședință, dar s-a abținut. Altul spune că nici măcar nu a fost. Un altul sugerează că nu era în atribuțiile lui. Și atunci, ca simplă cetățeană, mă întreb firesc: dacă unii au fost, dar n-au votat, alții n-au fost deloc, iar alții nu aveau competență, cine a fost, totuși, responsabil? Cine a analizat? Cine a cântărit? Cine a pregătit actul final? Și, mai ales, cine își asumă?
Dincolo de detalii, mie mi se pare că problema e mai adâncă – noi nu știm ce înseamnă o echipă. Cum să spun? Noi știm să fim o echipă… doar când e bine. Când lucrurile merg ca pe roate, când deciziile aduc capital de imagine, când putem spune „am făcut”. Atunci fotografia e comună, meritul e împărțit, declarațiile sunt la plural.
Dar când apar consecințe urâte, când realitatea lovește, când trebuie explicat și suportat, pluralul dispare. Rămâne singularul defensiv. „Eu nu”, „Eu m-am abținut”, „Eu nu am fost”, „Nu ținea de mine”.
Asta nu e echipă. E tactica „racul, știuca și broasca” — fiecare trage în altă direcție și, la nevoie, sare primul din barcă. O țară însă nu poate fi condusă astfel. Nicio instituție serioasă nu poate funcționa pe reflexul delimitării rapide.
O echipă adevărată înseamnă responsabilitate împărtășită. Înseamnă să spui: da, am fost parte din proces. Chiar dacă nu ai fost vocea decisivă. Chiar dacă ai avut rezerve. Chiar dacă ai greșit. Înseamnă să suporți consecințele împreună, nu să cauți ieșirea individuală.
Și, ca să înțeleg mai bine ce mă deranjează, m-am gândit la un alt episod din aceste zile. În mediul online a apărut un video cu o secție de pediatrie dintr-un spital raional. Imagini greu de privit. Condiții care dor.
M-a frapat nu doar starea locului, ci comunicatul instituției. Nu spunea comunicatul că imaginile sunt scoase din context. Nu sugera că e instituția e victima conspirațiilor. Nu au arătat cu degetul. Au spus simplu: ne exprimăm regretul pentru disconfortul semnalat. Au explicat contextul, etapele, limitele financiare. Au recunoscut că nu pot repara totul simultan. Au cerut scuze. Este un lucru mare.
În Republica Moldova, prea puține instituții spun „ne pare rău” fără a adăuga imediat un „dar”. Prea puține recunosc o problemă fără a transforma explicația într-o scuză defensivă. Prea puține aleg transparența în locul eschivei.
Acolo, într-un caz dureros, am văzut ceva ce rar vedem la nivel înalt: asumare. Nu perfectă, nu ideală, dar reală.
Iar în prima situație vedem opusul: fragmentare, delimitare, frică de consecințe. Și mă întreb: cum am ajuns să fie mai ușor pentru o instituție locală să spună „am greșit” decât pentru altele să spună „suntem responsabili”?
Poate pentru că responsabilitatea a devenit, la noi, un risc personal, nu o datorie colectivă. Poate pentru că ne-am obișnuit să confundăm funcția cu imunitatea. Poate pentru că nu am învățat că asumarea nu te slăbește, ci îți dă credibilitate.
Eu, ca umilă cetățeană a acestui stat, nu cer perfecțiune. Greșeli vor exista. Decizii discutabile vor exista. Limite bugetare vor exista. Dar vreau să văd echipă atunci când lucrurile se complică. Vreau să văd oameni care rămân la masă când apar consecințele. Vreau să văd instituții care nu se destramă la prima furtună.
Pentru că o țară nu se construiește pe fuga de răspundere. Se construiește pe curajul de a spune: am fost parte din asta și vom îndrepta împreună. Altfel, vom continua să ne mirăm de fiecare criză, fără să înțelegem că problema nu este doar decizia în sine, ci cultura noastră a neasumării. Dar fără echipă, oricât de bune ar fi strategiile, rămânem doar o sumă de individualități care, la primul impas, trag fiecare în altă direcție.