Dincolo de dosare: oamenii din „Viața la omoruri”

Am terminat de curând „Viața la omoruri” de Dan Antonescu, fost comisar la secția „Omoruri” din capitala României. Mi-a luat aproape o săptămână să citesc cele 222 pagini. Nu a fost voluminoasă, însă am citit-o în reprize pentru că: 1. Am perioade când trag de mine să citesc și asta nu pentru că nu îmi place, însă nu am timp destul să mă dedic cărții (iar când mă dedic nu mă dezlipește nici foamea de carte 🙂 ), fie sunt obosită, fie starea emoțională nu mai lasă loc pentru a lua o carte în mână, tipărită sau în format electronic; 2. Unele cărți trebuie citite încet, savurate chiar, așa ca și cafeaua sau orice altceva ce îți place la nebunie, ca să intre toate esențele în fiecare fibră.

Cartea mustește de descrieri despre cum e viața la Omoruri — comparată cu diferite meserii: medicină, artă, aviație etc. Se vede că omul acesta a respirat, mâncat, băut, gândit, trăit la Omoruri.

O chestie care pe mine, pur și simplu, m-a cucerit: are o afinitate pentru vorbele populare, acele vorbe meșteșugite, pline de tâlc și totodată de un haz care te lasă cu o lecție pentru toată viața. E o lectură care te prinde prin autenticitate și umor, dar care arată și ce înseamnă să trăiești cu adevărat fiecare caz investigat.

Cazurile — Gabriela Tănăsescu, Konstantinos Passaris, omorul unei pensionare comis de o proaspătă absolventă de drept, cazul Lucreția — le-am văzut și în emisiunea de la TVR „Anchetele comisarului Antonescu”. Aici însă le-am trăit altfel. Apropo de ce înseamnă să trăiești fiecare caz, iată ce scrie autorul: „Numai că, indiferent ce caz intra, indiferent ce audieri, cercetări sau interogatorii se derulau, mintea mea avea o fixație: Viorel. Ajunsesem să fiu obsedat de imaginea acelei forme de viață. Pentru că, da, găsisem felul în care puteam să vorbim despre el fără a jigni direct pe cineva, fie el om, animal sau plantă” (Viorel este criminalul Gabrielei și al Lucreției — prima, o tânără de până la 18 ani, iar cea de-a doua, o fetiță de doar 9 ani, fiica sa. Ambele au fost violate și apoi ucise. În cazul Gabrielei au trecut ani până la descoperirea autorului — și asta după o altă crimă.).

În carte e mai mult decât relatarea cazurilor — e prezența oamenilor care au lucrat la ele, o privire în profunzime asupra fenomenului și asupra acelei „familii” care se formează în echipa de la Omoruri (deși cred că în orice colectiv apare această atmosferă atunci când se urmărește cu adevărat un rezultat). Se simte legătura dintre colegi, solidaritatea, munca dusă până la capăt împreună. Autorul are doar cuvinte bune pentru cei din echipele unde a lucrat — respectul și recunoștința se simt în fiecare pagină, dând cărții o dimensiune umană aparte.

Autorul mai face ceva important: umanizează omul legii, îl prezintă ca fiind unul din marea „gașcă” a omenirii. Există stereotipul că oamenii legii sunt fie reci, fie prea calculați sau, mai nou, corupți. Însă lectura te obligă să vezi dincolo de etichete — pentru că puțini dintre noi au îmbrăcat uniforma care nu îți permite multe ca și în cazul nostru, celor fără (citiți „Viața la omoruri” și o să aflați).

Și poate tocmai de aceea cartea aceasta nu e doar despre anchete, ci despre oameni — iar asta rămâne cu tine mult timp după ce închizi ultima pagină.

Aș recomanda să o citiți pentru că e captivantă și nu folosește un limbaj strict profesional — e accesibilă tuturor.