„Am rămas. Și nu regret (încă)” – poveștile fetelor din Ungheni

Într-un oraș în care majoritatea tinerelor visează să plece peste hotare, ele au ales să rămână. Nu pentru că nu ar fi avut șansa să plece, ci pentru că aici, între străzi cunoscute și oameni dragi, au găsit motivele lor să spună „încă nu a venit timpul”. <img class="alignnone size-medium wp-image-93818" src="https://unghiul.md/wp-content/uploads/2026/04/Cristina-Angheluta-235x300.jpg" alt="" width="235" height="300" /> Diminețile în Ungheni nu încep cu grabă. Străzile sunt aceleași, oamenii cunoscuți, iar rutina are un ritm liniștit. Pentru Cristina Angheluță, această ordine înseamnă confort. Ziua începe cu muncă și drumuri obișnuite, iar seara se încheie simplu, cu o plimbare sau timp pentru ea. „E genul de oraș unde totul e previzibil”, punctează tânăra. Și totuși, gândul plecării nu lipsește. Mai ales când vine vorba de carieră. Capitala promite mai mult: salarii mai mari, oportunități mai atractive, diversitate. Cristina recunoaște asta. Dar rămâne. Pentru familie, pentru stabilitate, pentru un ritm de viață mai echilibrat. Decizia nu a fost una clară, ci mai degrabă un proces. „Te întrebi inevitabil cum ar fi fost dacă plecai”, spune ea. Iar peste câțiva ani, nu exclude schimbarea. Dimpotrivă, o vede ca pe un pas necesar, chiar strategic. <img class="alignnone size-medium wp-image-93817" src="https://unghiul.md/wp-content/uploads/2026/04/Carolina-Dorosenco-242x300.jpg" alt="" width="242" height="300" /> Pentru Carolina Doroșenco, viața în Ungheni se împarte între muncă și casă. Nu mai e la fel de activă ca înainte, dar își găsește timp pentru ea: ieșiri în oraș, momente de relaxare. A luat în calcul plecarea de multe ori, dar a rămas. Nu doar din motive practice, ci și emoționale. „Aici îi știu pe toți și toți mă știu pe mine”, subliniază ea. Într-un oraș mic, fiecare întâlnire devine familiară, fiecare drum cunoscut. Atașamentul față de cei dragi cântărește mult. Ideea de a o lua de la zero, într-un loc nou, singură, o face să ezite. Spre deosebire de celelalte tinere, Carolina nu vorbește despre regrete. Pentru ea, prezentul e suficient. Viitorul rămâne deschis, dar, cel puțin pentru moment, se vede tot aici, construind, încet, o viață stabilă. <img class="alignnone size-medium wp-image-93819" src="https://unghiul.md/wp-content/uploads/2026/04/Doina-Ticu-235x300.jpg" alt="" width="235" height="300" /> Pentru Doina Țîcu, realitatea e mai complicată. Viața în Ungheni nu e doar liniște, ci și un spațiu al confruntării cu sine. Zilele ei sunt marcate de gânduri, de întrebări fără răspuns, de dorința de a schimba ceva, dar și de o teamă care o oprește. „Simt uneori că orașul mă ține pe loc”, mărturisește ea, deși recunoaște că problema nu este doar locul. Gândul plecării vine des, dar nu ca o simplă ambiție, ci ca o nevoie de evadare. Și totuși, rămâne. Nu pentru că e sigură, ci pentru că încă nu e pregătită să plece. Decizia nu a fost una rostită, ci trăită în tăcere, precum o oboseală emoțională după multe încercări de a fugi de propriile gânduri. „Nu orașul te ține pe loc, ci ceea ce nu ai vindecat în tine”, susține ea. <img class="alignnone size-medium wp-image-93820" src="https://unghiul.md/wp-content/uploads/2026/04/Ruslana-Antosciuc-232x300.jpg" alt="" width="232" height="300" /> Pentru Ruslana Antoșciuc, alegerea de a rămâne a venit odată cu un pas concret. Și-a deschis propriul cabinet de înfrumusețare, transformând o idee într-un proiect real. Zilele ei sunt active, pline de programări, oameni și responsabilități. „A fost momentul în care am decis să investesc în viitorul meu aici”, spune ea. Și ea s-a gândit la plecare, ca mulți alți tineri. Dar studiile și dorința de a construi ceva propriu au făcut-o să rămână. Nu a fost o alegere ușoară, au existat îndoieli, mai ales la început, dar de fiecare dată a revenit la motivul inițial: independența și dorința de a face ceva ce îi place. Se vede tot în Ungheni și în viitor, dar la un alt nivel, mai înalt, cu un business dezvoltat și mai multe oportunități create chiar de ea. Patru povești, patru motive diferite, dar aceeași alegere, cel puțin pentru moment. Între siguranță și dorința de mai mult, între atașament și ambiție, fiecare își găsește propriul echilibru. În Ungheni, plecarea rămâne mereu o posibilitate. Dar nu pentru toți este o urgență. Pentru unele, să rămâi nu înseamnă neapărat să renunți, ci să mai pășești o treaptă. Pentru altele, e o alegere asumată. Iar pentru celelalte, e încă o întrebare fără răspuns. Poate că, până la urmă, nu e vorba doar despre un oraș sau despre o decizie definitivă, ci despre acel „încă” care lasă loc pentru schimbare, chiar dacă simți o ezitare. Pentru că, uneori, a rămâne nu înseamnă că nu vei pleca niciodată, ci doar că, pentru moment, viața ta este aici, unde mai ai ceva de punctat.

Diminețile în Ungheni nu încep cu grabă. Străzile sunt aceleași, oamenii cunoscuți, iar rutina are un ritm liniștit. Pentru Cristina Angheluță, această ordine înseamnă confort. Ziua începe cu muncă și drumuri obișnuite, iar seara se încheie simplu, cu o plimbare sau timp pentru ea. „E genul de oraș unde totul e previzibil”, punctează tânăra. Și totuși, gândul plecării nu lipsește. Mai ales când vine vorba de carieră. Capitala promite mai mult: salarii mai mari, oportunități mai atractive, diversitate. Cristina recunoaște asta. Dar rămâne. Pentru familie, pentru stabilitate, pentru un ritm de viață mai echilibrat. Decizia nu a fost una clară, ci mai degrabă un proces. „Te întrebi inevitabil cum ar fi fost dacă plecai”, spune ea. Iar peste câțiva ani, nu exclude schimbarea. Dimpotrivă, o vede ca pe un pas necesar, chiar strategic.

Pentru Carolina Doroșenco, viața în Ungheni se împarte între muncă și casă. Nu mai e la fel de activă ca înainte, dar își găsește timp pentru ea: ieșiri în oraș, momente de relaxare. A luat în calcul plecarea de multe ori, dar a rămas. Nu doar din motive practice, ci și emoționale. „Aici îi știu pe toți și toți mă știu pe mine”, subliniază ea. Într-un oraș mic, fiecare întâlnire devine familiară, fiecare drum cunoscut. Atașamentul față de cei dragi cântărește mult. Ideea de a o lua de la zero, într-un loc nou, singură, o face să ezite. Spre deosebire de celelalte tinere, Carolina nu vorbește despre regrete. Pentru ea, prezentul e suficient. Viitorul rămâne deschis, dar, cel puțin pentru moment, se vede tot aici, construind, încet, o viață stabilă.

Pentru Doina Țîcu, realitatea e mai complicată. Viața în Ungheni nu e doar liniște, ci și un spațiu al confruntării cu sine. Zilele ei sunt marcate de gânduri, de întrebări fără răspuns, de dorința de a schimba ceva, dar și de o teamă care o oprește. „Simt uneori că orașul mă ține pe loc”, mărturisește ea, deși recunoaște că problema nu este doar locul. Gândul plecării vine des, dar nu ca o simplă ambiție, ci ca o nevoie de evadare. Și totuși, rămâne. Nu pentru că e sigură, ci pentru că încă nu e pregătită să plece. Decizia nu a fost una rostită, ci trăită în tăcere, precum o oboseală emoțională după multe încercări de a fugi de propriile gânduri. „Nu orașul te ține pe loc, ci ceea ce nu ai vindecat în tine”, susține ea.

Pentru Ruslana Antoșciuc, alegerea de a rămâne a venit odată cu un pas concret. Și-a deschis propriul cabinet de înfrumusețare, transformând o idee într-un proiect real. Zilele ei sunt active, pline de programări, oameni și responsabilități. „A fost momentul în care am decis să investesc în viitorul meu aici”, spune ea. Și ea s-a gândit la plecare, ca mulți alți tineri. Dar studiile și dorința de a construi ceva propriu au făcut-o să rămână. Nu a fost o alegere ușoară, au existat îndoieli, mai ales la început, dar de fiecare dată a revenit la motivul inițial: independența și dorința de a face ceva ce îi place. Se vede tot în Ungheni și în viitor, dar la un alt nivel, mai înalt, cu un business dezvoltat și mai multe oportunități create chiar de ea.

Patru povești, patru motive diferite, dar aceeași alegere, cel puțin pentru moment. Între siguranță și dorința de mai mult, între atașament și ambiție, fiecare își găsește propriul echilibru.

În Ungheni, plecarea rămâne mereu o posibilitate. Dar nu pentru toți este o urgență.

Pentru unele, să rămâi nu înseamnă neapărat să renunți, ci să mai pășești o treaptă. Pentru altele, e o alegere asumată. Iar pentru celelalte, e încă o întrebare fără răspuns.

Poate că, până la urmă, nu e vorba doar despre un oraș sau despre o decizie definitivă, ci despre acel „încă” care lasă loc pentru schimbare, chiar dacă simți o ezitare.

Pentru că, uneori, a rămâne nu înseamnă că nu vei pleca niciodată, ci doar că, pentru moment, viața ta este aici, unde mai ai ceva de punctat.