Un secol de încercări și renaștere: istoria unei comunități care nu și-a pierdut rădăcinile

Reforma agrară, foametea, deportările și schimbările administrative au marcat destinul satului Boghenii Noi, care a devenit localitatea de reședință a comunei cu același nume în 2001 din care fac parte și Boghenii Vechi, Izvoreni, Mircești, Poiana, însă oamenii au reușit să păstreze tradițiile și spiritul comunitar.
De mai bine de un secol, locuitorii satului Boghenii Noi din raionul Ungheni au trecut prin numeroase provocări istorice. De la împroprietărirea țăranilor în perioada interbelică și până la anii grei ai foametei și a deportărilor sovietice, comunitatea a cunoscut atât perioade de dezvoltare, cât și momente dramatice. În ciuda tuturor încercărilor, satul și-a păstrat identitatea și continuă să transmită generațiilor tinere valorile și tradițiile moștenite de la strămoși.

Reforma agrară din 1922 – începutul unei noi etape

După Unirea Basarabiei cu România, reforma agrară din anul 1922 a adus schimbări importante pentru locuitorii satului. Potrivit documentelor istorice, păstrate la primăria comunei, 54 de țărani din Boghenii Noi au fost împroprietăriți cu aproximativ 117 hectare de pământ prin intermediul instituției „Casa Noastră”.
Pentru familiile care trăiau în principal din agricultură, această reformă a însemnat mai mult decât obținerea unor loturi de teren. Ea a oferit siguranță economică și posibilitatea dezvoltării unor gospodării proprii. Agricultura a devenit astfel principalul motor al dezvoltării localității în perioada interbelică.

Foametea din 1946–1947 – anii suferinței

Una dintre cele mai dureroase perioade din istoria satului a fost foametea din anii 1946–1947. După război, seceta severă și politicile economice ale regimului sovietic au provocat o criză alimentară fără precedent.
Locuitorii satului s-au confruntat cu lipsa hranei și cu condiții extrem de dificile de trai. Multe familii au fost nevoite să găsească soluții disperate pentru a supraviețui. Pentru generația care a trăit acele vremuri, foametea a rămas una dintre cele mai grele amintiri ale secolului trecut.

Deportările din 1949 – răni adânci în memoria comunității

La 6 iulie 1949, mai multe familii din sat au devenit victime ale deportărilor organizate de autoritățile sovietice. Oamenii au fost ridicați din propriile case și trimiși în regiunile îndepărtate ale Siberiei. Despărțirea de familie, pierderea averii și anii petrecuți în exil au lăsat urme adânci în viețile celor deportați. Chiar și după revenirea unor familii în localitate, amintirea acestor evenimente a rămas vie în conștiința comunității.
Printre cei deportați s-a numărat și Vladimir Vîrtosu. În mărturiile sale, acesta își amintește despre anii grei petrecuți în Siberia și despre eforturile familiei de a supraviețui departe de casă. „Acolo, de Paști, mama păstra mărunțelul pentru vite. Odată la Paști, m-a dus la depozitul unde se păstra mărunțelul pentru vite, prin sită. A făcut o turtă, cu ce am adus-o acasă. Tatăl meu a cerut niște făină, iar bărbații au lucrat cu caii și au adunat-o. Mama cocea acea turtă, iar eu și fratele meu mergeam cu ea la preotul Pasetli. Era o sărbătoare mare pentru noi”, povestește Vladimir Vîrtosu.
El își amintește că lipsurile erau permanente, iar familia trebuia să găsească soluții pentru fiecare zi. „Aveam puțină făină și nu aveam nimic. Mama mai făcea un fel de măcinătură și aduna câte ceva de mâncare. De multe ori ni se părea că mâncarea aceea era mai gustoasă decât pâinea adevărată”, mărturisește fostul deportat.
Cu toate greutățile, familia a rămas unită. El a mers la școală în Siberia, a învățat limba rusă și a încercat să se adapteze condițiilor grele de trai. Dorul de casă însă nu l-a părăsit niciodată.
După moartea tatălui său, în anul 1956, familiei Vîrtosu i s-a permis să revină în Moldova. Întoarcerea la Boghenii Noi a însemnat începutul unei noi etape, însă anii deportării au rămas pentru totdeauna întipăriți în memoria sa.
Mărturia lui Vladimir Vîrtosu reprezintă astăzi una dintre cele mai valoroase dovezi despre drama deportărilor trăite de locuitorii satului Boghenii Noi și despre puterea oamenilor de a-și păstra credința, tradițiile și speranța chiar și în cele mai grele momente ale vieții.

Dezvoltarea localității în perioada sovietică

În anii care au urmat, satul a cunoscut o dezvoltare treptată. Agricultura a rămas principala ocupație a locuitorilor, iar infrastructura locală s-a extins.
La 1 ianuarie 1969, în localitate activa o școală primară și un magazin. Ulterior au apărut și alte servicii necesare populației. În sat existau sute de gospodării, un punct medical, grădiniță, oficiu poștal, cafenea și alte instituții care contribuiau la viața socială a comunității.
Datele statistice arată că în anul 1979 în Boghenii Noi trăiau 592 de oameni, iar în 1989 populația era de 559 de persoane. Aceste cifre demonstrează stabilitatea și continuitatea dezvoltării localității în acea perioadă.

Schimbările administrative de la sfârșitul secolului XX

O nouă etapă în istoria satului a început în anul 1999, când reforma administrativ-teritorială a Republicii Moldova a adus modificări importante în organizarea localităților.
În urma acestei reforme, Boghenii Noi a fost inclus în comuna Sinești, alături de alte sate din regiune. Schimbarea a avut drept scop eficientizarea administrației publice și gestionarea mai bună a resurselor locale.
Tot în acea perioadă, satul s-a confruntat cu dificultăți economice cauzate de secetă și de lipsa resurselor necesare agriculturii. Cu toate acestea, locuitorii au continuat să muncească și să mențină activitatea gospodăriilor.

O comunitate care și-a păstrat identitatea

Atestată documentar în anul 1909, localitatea a trecut prin numeroase transformări de-a lungul existenței sale. Reforma agrară, foametea, deportările și reorganizările administrative au influențat destinul satului, însă nu au reușit să distrugă spiritul comunității.
Astăzi, istoria Bogheniului Nou este păstrată în documente, fotografii și în memoria oamenilor care transmit mai departe povestea satului. Este istoria unei comunități care a rezistat în fața greutăților și care continuă să-și cinstească trecutul, privind cu încredere spre viitor.