Nu hainele sau darurile făceau Paștele special, ci oamenii care veneau odată cu el

Paștele în copilărie avea ceva aparte. Era o sărbătoare pe care o așteptam nu doar pentru ouăle roșii și mesele în familie, ci pentru că atunci venea la noi nanu „Valoghea”. Spun ai mei că îi port numele.
El nu venea des. De fapt, venea doar de Paști. Poate tocmai de aceea prezența lui transforma sărbătoarea în ceva diferit de toate celelalte sărbători. Rudele îl respectau și aveau de ce: își făcuse o carieră, avea vorbe înțelepte și o omenie aparte.
Niciodată nu venea cu mâna goală. În copilărie, îmi aducea câte un tricou sau un chipiu. Apoi mă lua în brațe, iar pentru mine asta era mai mult decât orice cadou.
Era și contextul de atunci. La sat, nu îți cumpărai în fiecare lună haine noi. Erau ani cu posibilități mai reduse, infrastructura slabă, transportul rar, iar de mașină personală nici nu putea fi vorba. Tocmai de aceea, un bun primit de Paști avea o valoare aparte.
Astăzi, lucrurile sunt diferite. Pot să mă urc în mașină și să merg la cumpărături oricând, fie la noi, fie peste Prut. Îmi pot permite haine mai bune, mai scumpe. Dar senzația nu mai este aceea.
Nanu Valoghea nu mai vine de Paști. S-a stins în perioada pandemiei, pe când eram student. De atunci, sărbătoarea a rămas, dar ceva din ea s-a schimbat.
Poate că, de fapt, nu hainele sau darurile făceau Paștele special, ci oamenii care veneau odată cu el.