„Am zis că fac un cozonac. Am făcut…opt”

Am pornit din București cu un scop fixat. Am zis că vin acasă să fac un cozonac. Unul.  Așa, ca să-mi încerc norocul. N-am mai copt până acum. N-aveam planuri mari. Nu pretindeam la ambiții de patiser. Voiam doar să văd dacă iese. Spoiler: a ieșit. De opt ori.

Totul a început cu o rețetă de pe TikTok. Pentru că, evident, unde altundeva să înveți să faci cozonac?  Desigur că de la cineva care frământă în 30 de secunde, pe fundal cu muzică și cu unghiuri perfecte. Părea simplu: pui, amesteci, frămânți puțin, crește, bagi la cuptor, gata. Nici nu știu de ce lumea face din asta o întreagă filosofie. În apărarea mea pot să confirm că am citit descrierea. Mi s-a spus că cantitatea produselor e pentru doi cozonaci.

Am început cu mult curaj și zero experiență. Am respectat rețeta… până n-am mai respectat-o. Adică de la al doilea ingredient. „După ochi” a devenit rapid unitatea mea de măsură preferată. Laptele? După ochi. Zahărul? După dispoziție. “Mai dulce, dieta e după sărbători”. Făina? Până nu se mai lipsește de degetele.

La un moment dat, aluatul era gata de crescut. Sau așa credeam eu. L-am lăsat frumos deoparte și m-am apucat de partea importantă: umplutura. Aici a început adevărata aventură.

Pentru că, surpriză, nu aveam rahat. Și nici dulceață de vișine. Două lucruri pe care, aparent, toată lumea le are… în afară de mine. Am deschis frigiderul, am închis frigiderul. Am deschis dulapul, am închis dulapul. Am stat puțin pe gânduri, ca și cum dacă mă concentram suficient, apăreau ingredientele prin telepatie. Am decis că merg la magazin. Am umblat tot orașul. Surpriză: nu am găsit.

Între timp, aluatul meu a decis că viața e scurtă și trebuie trăită intens. A crescut. Mult. Foarte mult. Eu încă eram în faza de „ce pun în el”, iar el deja își dubla volumul fără să ceară aprobare.

Am improvizat. Nuci? Da. Cacao? Sigur. Un rest de ciocolată? Perfect. Coji de portocale și lămâie? Merg și alea, pentru aromă. La momentul respectiv, orice părea o idee bună.

Când m-am întors la aluat, m-am uitat la el și el s-a uitat la mine. Era clar că pierdusem controlul. Nu mai era „un cozonac”. Era material pentru mai mulți. Mulți.
Așa că am început să împart. Bucată aici, bucată acolo. „Încă unul mic”, mi-am zis. „Și încă unul, că tot a rămas.” Și încă unul. Și încă unul. Până când tava nu mai era suficientă și cuptorul începea să pară prea mic pentru ambițiile mele crescute artificial.

Rezultatul final? Opt cozonaci. OPT. Eu, care voiam doar să testez o rețetă. ( s-au testat 2)

Bucătăria arăta ca după o intervenție majoră. Făină peste tot, ustensile în toate direcțiile, eu acoperit parțial de aluat uscat și cu o expresie de „nu știu cum am ajuns aici”.

Dar, sincer? Au fost buni. Chiar buni. Nu perfecți, nu ca în video, dar ai mei. Făcuți cu entuziasm, confuzie și o doză serioasă de improvizație.
Concluzia? Dacă zici că faci un cozonac, fă-ți loc în bucătărie. Și în viață. Pentru că s-ar putea să iasă opt.

P.S.: În final am găsit și rahat, la ultimul supermarket, cu 10 minute înainte să se închidă. Gătitul l-am terminat după miezul nopții, dar casa n-am incendiat-o.