Oglinda prețuirii întârziate

„Tratează-i pe oameni ca şi cum ar fi ceea ce ar trebui să fie şi ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să fie.” – Johann Wolfgang von Goethe

Pe parcursul vieții, cei din jur sunt cei mai buni observatori și, uneori, cei mai aspri critici ai fiecăruia dintre noi. Ei văd atât binele pe care îl facem și urmele frumoase pe care le lăsăm în urma noastră, cât și greșelile sau momentele în care ne abatem de la drumul cel bun.
Atunci când un om reprezintă o valoare pentru comunitate și obține rezultate remarcabile, cei din jur ar putea, în mod firesc și dezinteresat, să-i recunoască meritele. Unii o fac, însă mulți aleg să tacă. În schimb, atunci când cineva greșește, reacțiile nu întârzie să apară. Criticile sunt rostite cu ușurință, iar greșeala este adesea amplificată până la umilință.
Oamenii de lângă noi sunt cei pe care îi salutăm în grabă pe drum, îi vedem stând pe banca din fața porții sau îi observăm cum își fac datoria, an după an, la catedră, în cabinetele medicale, în ateliere ori în alte locuri unde munca lor contribuie la binele comunității. Sunt oameni simpli sau mentori discreți care dau suflet locurilor în care trăim.
Cu toate acestea, de prea multe ori rămânem nefiresc de tăcuți în fața meritelor lor. Îi privim cu o indiferență cotidiană, ca și cum prezența, efortul și dăruirea lor ni s-ar cuveni de la sine.
Tragedia apare atunci când acești oameni pleacă definitiv dintre noi. Brusc, comunitatea pare să se trezească dintr-o lungă amorțeală și să privească în „oglinda prețuirii întârziate”. Dintr-odată, rețelele de socializare se umplu de regrete, omagii și cuvinte de laudă. Descoperim că profesorul pe care îl întâlneam zilnic a format generații întregi, că mecanicul din colț a ajutat sute de oameni fără să ceară nimic în schimb sau că scriitoarea retrasă din satul vecin avea un talent extraordinar.
Întrebarea care doare cel mai tare este: De ce am tăcut atunci când ei încă ne puteau auzi?
Poate pentru că, așa cum spunea Stephen Covey, „Să atingi sufletul unui om este ca și cum ai umbla pe pământ sfânt.”
Această prețuire postumă spune, de multe ori, mai multe despre noi decât despre cei care au plecat. Refuzul de a aprecia valoarea în timpul vieții ascunde uneori orgoliu, invidie sau teama absurdă că, recunoscând meritele altuia, ne diminuăm propriile merite. Alteori este pur și simplu nepăsare.
Amânăm să spunem „mulțumesc”, „te admir” sau „te prețuiesc”, convinși că va exista mereu un alt moment potrivit. Dar timpul curge necruțător. Oamenii îmbătrânesc sub privirile noastre, iar uneori pleacă fără să fi auzit vreodată cuvintele pe care le meritau.
Unii spun că omenirea iubește mai mult statuile decât oamenii vii. O statuie nu mai cere atenție, nu mai greșește și nu mai concurează cu nimeni. Este ușor să admiri un mit, dar mult mai greu să accepți și să prețuiești un om viu, cu defectele și imperfecțiunile sale.
Alții avertizează să nu ne lăsăm amăgiți de generozitatea laudelor târzii. Cuvintele frumoase rostite după plecarea cuiva sunt adesea o formă de împăcare cu propria conștiință. Cei rămași vorbesc frumos despre cel dispărut nu atât pentru a-i face dreptate, cât pentru a se simți ei înșiși mai împăcați.
Totul pornește, poate, dintr-o timiditate a inimii. Din neputința de a ne arăta vulnerabilitatea în fața celor vii. Ne ascundem admirația, recunoștința și afecțiunea în spatele mândriei sau al grabei cotidiene, oferind cuvintele calde abia atunci când nu mai pot fi auzite.
De aceea, poate că ar trebui să încetăm să așteptăm momentul perfect pentru a aprecia oamenii care ne fac viața mai frumoasă. Să spunem astăzi ceea ce mâine ar putea fi prea târziu.
Pentru că, așa cum scria Ileana Vulpescu: „Încetează să mai aștepți validarea unei lumi care oferă cele mai scumpe flori doar atunci când nu le mai poți mirosi.”