Trimite știrea ta
Susține-ne pe Patreon
Noi, oamenii, avem o boală tare grea și urâtă: cum începem să ne ridicăm un pic, cum ne prinde o amnezie de nu mai cunoaștem pe nimeni. Cât suntem jos, la început de drum, când nu avem nimic în afară de o traistă plină cu visuri și o grămadă de frici, avem nevoie de oameni ca de aer. Și, slavă Domnului, de cele mai multe ori se găsește acel cineva care își pune umărul să ne ajute atunci când avem nevoie.
Un părinte care își dă și ultima picătură de putere, un prieten care împarte cu tine o bucată de pâine, ori un coleg de muncă care stă nopțile cu tine ca să te învețe meserie, fără să-ți ceară nimic în schimb. Ei sunt oamenii de la temelie. Ei ne adună bucățile când cădem și ne țin scara ca să nu ne prăbușim.
Dar hai să vedem ce se întâmplă când dăm un pic de succes, când ne vedem cu o funcție, cu un ban în buzunar. Parcă ni se șterge memoria cu buretele. Începem să-i trecem pe acești oameni la „și altele”. Îi sunăm tot mai rar, le răspundem mai scurt la mesaje, iar când ne întâlnim pe stradă, îi salutăm în grabă, de parca ne-ar frige timpul.
De ce facem asta? Pentru că orgoliul e mare și ne șoptește la ureche o minciună gogonată, și anume că am reușit singuri, doar prin forțele noastre. Ne deranjează să ne uităm în ochii celor care ne-au ajutat când eram slabi, fiindcă ei ne amintesc de unde am plecat. Preferăm să ne înconjurăm de oameni noi, de lumini, de aplauze ieftine și de lingușitori care ne bat pe umăr doar pentru ceea ce suntem azi, nu pentru ceea ce purtăm în suflet.
Și asta nu se întâmplă doar în familie sau între prieteni, se întâmplă peste tot. O vedem în carieră, unde cel care a ajuns șef uită de colegul care i-a corectat primele greșeli. O vedem în comunitatea noastră, unde ne aducem aminte de profesori, de mentori sau de oamenii cu adevărat valoroși doar atunci când trecem pe lângă cimitir sau când se organizează vreo festivitate o dată în an, de ochii lumii. În restul timpului, îi lăsăm singuri, uitați în colțul lor de umbră. Recunoștința sinceră ne menține ancorați în umanitate. Un om recunoscător este un om întreg, conștient de fragilitatea propriei existențe. A spune mulțumesc nu este o simplă formalitate sau o politețe searbădă de rigoare, ci este un act de recunoaștere a faptului că destinul nostru este împletit cu destinele altora.
Cei care au crezut în noi atunci când noi înșine ne îndoiam de propriile puteri rămân temelia pe care se sprijină tot ceea ce construim mai târziu. Dacă uităm de ei, transformăm succesul într-o singurătate aurită. Degeaba ajungi în vârful muntelui dacă sus nu te așteaptă nimeni și dacă privirea ta nu mai știe să coboare cu respect spre cei de la poale. Prin urmare, adevărata mândrie nu stă în aroganța de a ignora trecutul, ci în puterea de a rămâne recunoscător, păstrând în inimă o fereastră deschisă către toți cei care ți-au ținut scara în clipele grele ale urcușului.
