Graiul care ne mântuie

Zilele acestea citesc „Hora înfometaților”. E cel mai recent roman al Liliei Calancea. Limbajul utilizat în carte îmi aduce aminte de Druță și m-am pomenit că mi-era dor de acest dulce grai de la sate, de cuvântul cântat al țăranilor, de acel dulce grai strămoșesc care nu doar că vorbește, ci pulsează, trăiește și mustește de o profunzime copleșitoare.

În iureșul unei lumi digitalizate, unde vocabularul se comprimă în emoticoane, acronime și împrumuturi lingvistice ale altor popoare, limba noastră riscă să devină un instrument pur tehnic. Uităm că ea a fost, timp de secole, o simfonie a trăirilor umane. Graiul strămoșesc nu a fost creat în laboratoare academice, ci s-a plămădit la gura sobei, pe ogor, la șezători și în clipele de grea cumpănă. El deține o paletă emoțională completă: de la înțelepciunea hâtru-sfătoasă și dragostea curată, până la dorul mistuitor, jalea sfâșietoare și ocara dreaptă, mușcătoare. Nicio emoție umană nu-i este străină acestui limbaj; el are capacitatea unică de a îmbrăca nevăzutul sufletesc în haine de sărbătoare sau de doliu.

Pentru a ne vindeca de această amnezie culturală, avem la îndemână două leacuri fundamentale. Două izvoare de apă vie la care ar trebui să ne întoarcem periodic: Ion Creangă și Ion Druță.

A-l citi pe Creangă nu înseamnă doar a răsfoi niște povești pentru copii. Înseamnă a intra în matricea stilistică a neamului. Creangă a luat graiul viu al țăranului și l-a transformat în artă pură. Umorul său nu este o simplă glumă, ci o formă de rezistență în fața absurdului vieții, o filosofie a optimismului sclipitor. Cuvintele lui au gust de pâine caldă și miros de busuioc; ele mustesc de o vitalitate care refuză să moară.
La celălalt pol al sensibilității, dar pe aceeași tulpină spirituală, se află Ion Druță. Dacă la Creangă râdem cu toată inima, la Druță învățăm să plângem cu demnitate și să tăcem profund. Druță este „păstorul” tristeților noastre metafizice, cel care a surprins ca nimeni altul legătura sacră dintre om, pământ și cer. În „Povara bunătății noastre” sau „Clopotnița”, graiul capătă accente liturgice. Este un cuvânt așezat, blând, dar de o forță seismică, capabil să trezească conștiințe amorțite.

Îndemnul de a-i citi nu este o simplă pledoarie pentru lectură clasică, ci un strigăt de salvare identitară. Când îl citești pe Creangă și pe Druță, nu descoperi doar niște texte remarcabile, ci te redescoperi pe tine însuți. Îți regăsești bunicii, îți recunoști rădăcinile și înțelegi de unde vine acea melancolie stranie care te cuprinde uneori fără motiv – acel dor inconfundabil, imposibil de tradus cu exactitate în nicio altă limbă a lumii.

Fără acest grai strămoșesc, devenim niște rătăcitori pe mapamond, cetățeni ai nimănui, lipsiți de substanță și de relief interior. Cuvântul cântat al înaintașilor noștri este ancora care ne ține stabili în mijlocul furtunilor modernității globale.

Deschideți cărțile. Lăsați frazele lor ritmate, pline de sevă, să vă inunde mintea. Permiteți-vă luxul de a simți din nou graiul strămoșesc, în toată complexitatea acestei stări. Citiți Creangă, citiți Druță. Redescoperiți frumusețea unui grai care știe să mângâie, să certe, să ierte și, mai presus de toate, să veșnicească sufletul.