„Lentilele albastre” și „Mărul” de Daphne du Maurier

În ediția din acest număr vă propun spre lectură două nuvele de Daphne du Maurier. Pentru mine autoarea a fost o descoperire. Nu am mai citit nimic de ea până acum, chiar dacă are un roman arhicunoscut – Rebecca.

Mai întâi vă propun „Lentilele albastre”. Mie această culoare îmi place. E o nuvelă distopică (Notă: O nuvelă distopică este o operă literară de întindere medie (între povestire și roman) care înfățișează o societate fictivă, disfuncțională, represivă și indezirabilă, opusul absolut al unei utopii (o lume perfectă). Chiar dacă îți lasă niște frisoane prin suflet lectura acestei povestiri (eu tot timpul am frisoane când mi se nimeresc cărți cu motive din astea distopice, de transformare, de percepere a realității prin altceva decât făpturi umane), m-am pomenit la un moment că am și râs (la descrierea surorii Brand, care era văzută de Marda ca o vacă, un animal docil, blând, cu boneta pe un corn. în genere personajul acesta mi-a creat o dispoziție de bine și mi-am zis că ea e bună pentru a vinde).

Protagonista, Marda West, suferă o intervenție chirurgicală la ochi pentru a-și recăpăta vederea. În perioada de recuperare, chirurgul îi montează niște lentile temporare, de culoare albastră. Atunci când bandajele sunt îndepărtate, Marda descoperă cu groază că nu vede fețe umane, ci capete de animale pe umerii celor din jur. Lentilele par să funcționeze ca un filtru al adevărului. Ea vede un cap de șarpe, de vacă sau de lup, reflectând caracterul ascuns al persoanelor respective (asistente, soț, medic). Cel mai mare șoc pentru Marda este să descopere ce „animal” poartă soțul ei, sugerând că relația lor este bazată pe o falsitate pe care ea nu a vrut să o vadă până atunci. Du Maurier folosește experiența spitalizării pentru a accentua vulnerabilitatea personajului principal.
Nu există o explicație logică sau științifică pentru ceea ce vede Marda, ceea ce lasă cititorul să se întrebe dacă lentilele sunt magice sau dacă mintea personajului s-a fracturat sub presiunea traumei și a izolării.
Finalul este unul clasic pentru stilul autoarei: o răsturnare de situație ironică și macabră care sugerează că, odată ce ai văzut „adevărul”, nu mai există cale de întoarcere la inocență.
M-am regăsit în Marda. Deși văd oamenii în adevărata lor fire aleg să las de la mine, pentru că altfel trebuie să trăiești în izolare.

„Mărul” – a fost cumva mai aproape de sufletul meu. E despre lipsa comunicării, despre faptul că partenerii cred că oferă mai mult decât primesc, că ambii își aruncă o vină pe umerii celuilalt, iar celălalt nu își poate identifica greșeala pe care a făcut-o. „Trăiau aşa, în universuri diferite, fără să găsească un drum comun. Oare dintotdeauna fusese aşa? Nu mai ţinea minte. Erau căsătoriţi de aproape douăzeci şi cinci de ani — doi oameni care în virtutea obişnuinţei locuiau sub acelaşi acoperiş”. (citat din lucrare).
O temă pe care o distingi de-a lungul lecturii e faptul că oamenii decid să pornească pe drumul vieții fiind total nepotriviți și astfel sunt nevoiți să se vadă într-o lumină exact ca în nuvelă – „Priveliştea avea ceva monstruos, dezagreabil; păcat totuşi că lunile care se scurseseră abătuseră asupra pomului atîta suferinţă, căci într-adevăr era suferinţă — alt cuvînt mai potrivit nici nu exista. Copacul era chinuit de roade, gemea sub povara lor şi, jalnic, nici măcar una nu era comestibilă. Fiecare măr era putred pînă la cotor. Călca pe merele căzute în iarbă, n-avea cum să le ocolească; se storceau pe loc, transformîndu-se într-o masă fleşcăită şi vîscoasă care i se lipea de tocuri — a fost nevoit să se cureţe cu smocuri de iarbă”.
Problema personajului masculin nu este lipsa de „dăruire” a celor din jur, ci faptul că ei nu oferă exact cât și cum ar merita el, conform standardelor pe care și le-a setat singur. Aici intervine o formă subtilă de narcisism: el se percepe pe sine ca fiind superior, demn de mai mult, iar acest „mai mult” nu este niciodată definit clar – doar faptul că tot ce primește e insuficient.

Soția sa, Midge, îi oferă grijă și stabilitate emoțională, dar pentru el acest lucru nu este suficient; îi lipsește acel „ceva special” – poate o dramă, poate o pasiune ieșită din comun, ceva care să-l scoată din monotonia vieții pe care o disprețuiește. La fel și mărul: e doar un simplu copac, unul care nu-l fascinează prin fructe suculente sau apariție impresionantă. Dar acest lucru spune mai multe despre el decât despre măr sau despre Midge: vede lumea într-o lumină dezamăgitoare, fiindcă standardele lui sunt imposibil de atins.
Această perspectivă îl izolează, transformându-l într-un prizonier al propriei nemul-țumiri. Tot ce e în jur devine o oglindire a frustrării lui interioare. Mai mult, pentru el, ceilalți (soția, mărul) par să fie incapabili să-l aprecieze la adevărata lui valoare – ceea ce, bineînțeles, nu este niciodată vina lui, ci doar o consecință a insuficienței lor.
Ironia e că ceilalți nu sunt „defecți”, ci funcționează perfect în propriul lor context: Midge este o soție grijulie, dar el îi atribuie trăsături de „subțirime” și lipsă de substanță doar pentru că nu rezonează cu proiecțiile lui. Mărul produce fructe, dar nu într-un mod spectaculos, iar asta îl transformă, în ochii lui, într-o metaforă a ratării.
De fapt, personajul vede totul invers, filtrând realitatea prin lentilele propriei nefericiri și setându-și singur capcanele dezamăgirii. E un cerc vicios al nemulțumirii auto-impuse, care îl înstrăinează tot mai mult de lucrurile reale, bune, din viața lui. În acest sens, mărul și Midge sunt „victimele” unei proiecții deformate, în timp ce el este, în mod tragic, creatorul propriei închisori emoționale.